Caută 
5 MIN
Saptamina trecuta, mai intii, trebuia sa ajung la ICR Berlin pentru prezentarea (pe 12 mai) a traducerii in limba germana a cartii "Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica" a venerabilului Radu Marculescu (nascut in 1915!), aparuta toamna trecuta la editura berlineza C&N Verlag (condusa de Adrian Chirita, fiul lui Constantin Chirita!, si Ludwig Norz, ambii fosti colegi la Liceul german din Bucuresti), apoi a trebuit sa ma-ntorc repejor ca s-o pornesc spre Banatul Montan, la "Zilele literaturii germane de la Resita" (15-17 mai)!
La Berlin am ajuns luni dimineata, cu o cursa low cost de la Baneasa – a fost a doua oara in viata mea cind am calatorit cu avionul si prima data cind am mers in strainatate pe calea aerului. De intors m-am intors miercuri la prinz, iar joi seara am pornit-o clasic, pe sinele CFR, spre capitala Banatului Montan. Cind am ajuns, dupa doua halte de cite o zi la Bucuresti, inapoi la Iasi, am avut impresia ca trecusera nu 9 zile, ci o luna intreaga!
Lansarea editiei germane a cartii de memorialistica a nonagenarului Radu Marculescu sub titlul "Leid und Offenbarung in der sowjetischen Gefangenschaft" a fost deschisa de autorul moral si financiar al acesteia, dl Mircea Mavriki, un suedez roman stabilit la Bruxelles, care a explicat gestul sau de mecenat dupa cum urmeaza: "In clasa mea de bacalaureat eram 50 de elevi, toti capabili de studii superioare. Dintre noi, numai 10% au putut obtine o diploma universitara. A fost o perioada, anii 1946-53, cind numai copiii de tarani sau muncitori puteau urma cursuri universitare. Ceilalti erau dati afara sau nu li se permitea intrarea. Eu am avut norocul sa pot pleca in Suedia in aprilie 1947 si sa nu traiesc mizeria si tracaseriile pe care le-au indurat colegii mei. Contribuind la o mai buna imagine a Romaniei prin publicarea cartii lui Radu Marculescu, este un fel de a plati o datorie".
I-a urmat Gerhard Luther, presedintele asociatei federale a fostilor luptatori de la Stalingrad, care si-a incheiat laudatio-ul prin a afirma ca doua sint cartile anti-razboi care l-au marcat profund: romanul "Nimic nou pe frontul de Vest" al lui Erich Maria Remarque – si cartea lui Radu Marculescu!
Dupa ce Dagmar Pohland, redactora cartii, a citit citeva fragmente (printre care si unul dintre cele mai semnificative capitole, cel intitulat "Terapia fictiunii", pe care, daca as fi fost in cauza, l-as fi citit si eu – iar la Resita exact asta am si facut), scriitorul german Hans Bergel (originar din Risnov, traitor la München) a asezat, la rindul lui, cartea "Patimiri si iluminari…" printre cele mai remarcabile de acest gen scrise de-a lungul anilor.
Ca unul care a tradus aceasta carte, pot spune ca, prin cartea sa, Radu Marculescu a oferit celor de azi cit si posteritatii nu doar o marturie vie a celor suferite de soldatii si ofiterii romani in URSS – incepind de la fatidicul noiembrie 1942, cind Armata Rosie a spart frontul la Cotul Donului exact in zona in care lupta Armata Regala Romana (prea slab, chiar prost echipata, iar R.M. nu iarta nici vina celor de acasa responsabili de starea de fapt, una din cauzele fiind de-acum invesnicita coruptie a celor ce raspundeau de echipament si aprovizionare…), incit nici un fel de eroism (si avem descrise actiuni de nebunie eroica) nu mai putea fi suficient pentru a tine piept uraganului rosu…
Deschid aici o paranteza, pornind de la ce-am citit cindva in revista "22" sub semnatura lui Sorin Ionita, anume deplingerea faptului ca Romania are pete mari in istoria ei care n-au fost acoperite de opere literare, de filme care sa recupereze credibil si critic evenimente care au insemnat o cotitura existentiala hotaritoare – ei bine, primele pagini ale cartii lui Radu Marculescu ofera oricind un material cit se poate de elocvent pentru un scenariu de film care sa ne explice noua, celor de azi, de ce s-a ajuns la catastrofa de pe Don, cind in jur de 100.000 de militari romani au cazut prizonieri – printre ei, evident, si autorul acestei carti! Dar sa revin.
In capitolul pilot, Radu Marculescu tine sa puncteze pe final care a fost pentru el miza redactarii acestei marturii de peste 500 de pagini care acopera 9 (noua!) ani de prizonierat de razboi: sa arate ca, "spre deosebire de oricare alta, captivitatea sovietica a avut aceasta satanica particularitate: «puterea» nu s-a multumit doar cu sechestrarea libertatii «exterioare» a prizonierului. Ea a urmarit constant, metodic si prin toate mijloacele (frigul, foamea, munca silnica, molima ucigasa, dar mai ales teroarea si delatiunea) sa-si anexeze si libertatea lui «interioara», spre a-l transforma din «om» in «unealta» cu care sa opereze si pe trupul tarii acestuia acel malefic transplant de ideologie si orinduire statala, comunismul. In fata acestei nemaiintilnite agresiuni s-a ridicat cu toata indirjirea rezistenta noastra, a prizonierilor romani, a ofiterimii mai cu seama, in sfortarea suprema de-a ne salva entitatea ontologica sau «chipul si asemanarea cu Dumnezeu» sadite de El in sufletul nostru. Lupta aceasta disperata, dar nu lipsita de o tragica maretie, «ca sa raminem pina la sfirsit Oameni», iata obiectul acestei carti!".
Pretul rezistentei unei parti a ofiterilor romani cazuti prizonieri la rusi – ai celor care au refuzat sa fie recrutati intru "eliberarea" Romaniei in cadrul faimoaselor divizii "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan"? Noua ani de prizonierat, din care o jumatate de an intr-un lagar de la Bragadiru (un fel de carantina politica dupa repatrierea tirzie…) – si pentru unii dintre ei condamnari, in cadrul valului de procese inscenate incepind cu 1956-57, la alti ani de lagare de munca silnica. Radu Marculescu s-a numarat printre acestia – "gratie" unor poeme ajunse in tara pe bucatI, prin memoria unor colegi-prizonieri. Poemele au fost considerate "subversive" si i-au adus autorului inca cinci ani de surghiun la Periprava – ani care au devenit subiectul altei carti semnata de el, anume "Marturii pentru «Judecata de apoi» adunate din Gulagul romanesc" (Editura Aldine, Bucuresti 2005).
Inchei cu un catren scris de autor dupa ce ofiterii romani prizonieri au obtinut, prin greva foamei (!) impotriva folosirii lor ca salahori, o prima izbinda:
"Noi ne-am hranit din tot ce-am daruit.
Avutul nostru, tot ce-am risipit.
Nu pregeta sa suferi si sa singeri!
Izbinda noastra creste din infringeri".
Nu, Radu Marculescu si altii ca el, cei care au refuzat pactul cu puterea sovietica, cei relativ putini care au supravietuit prizonieratului si comunismului, n-au avut ca ultim scop supravietuirea in sine, goala, ci una in demnitate. Cine-si vinde demnitatea, isi vinde respectul de sine, iar fara acesta, omul nu mai este Om.
