Vocea tatalui

O intimplare destul de confuza, din scoala primara, imi revine cu insistenta, de citeva zile, in memorie si am hotarit, ca de obicei, sa o exorcizez, povestind-o. Asa, cred, ii vom descoperi impreuna sensul discret. Eram printr-a patra, daca imi aduc bine aminte, si invatam intr-o clasa destul de buna, pentru standardele educationale ale epocii. Aveam un coleg exceptional, eminent – cum se spunea pe atunci -, cu un nume de familie straniu: Besleaga.

Posesor eu insumi al unui apelativ familial singular, nu-mi permit, de regula, sa discut estetica onomastica romaneasca, dar, in aceasta situatie, stiu cu precizie, fusesem derutat de asocierea bizara a literelor, ce sugerau, la nivel strict acustic, ceva mai curind peiorativ. Aflasem, desigur, din dictionar, ca besleaga inseamna, pe filiera imprumuturilor turcesti, un fel de capetenie otomana, insa cuvintul ca atare, prin simpla lui prestatie fonetica, nu-mi impunea un respect deosebit. Nu era totusi si cazul baietelului care-l purta si, practic, din miezul acestui paradox incepe istorioara mea scolara.

Besleaga uimea cu ascutimea precoce a mintii sale. Raspundea perfect inainte ca tovarasa invatatoare sa-si termine intrebarea, lua constant premiul intii cu coronita si nu putea fi concurat la sefia detasamentului pionieresc. Dadea interviuri la radio de Ziua Copilului, exprima opinii de necontestat in materie de fotbal, astronautica, muzica, cel mai iubit fiu al poporului si sex. Era mindria scolii si parea setat pe asumarea unui viitor de aur, asa cum auzisem – din cintecelele zglobii ale lui Horia Moculescu – ca ar trebui cu totii sa ne construim. Pentru mine cel putin, Besleaga avea destin de semizeu. Citisem in Legendele Olimpului ca pruncii nascuti din zei si muritori traisera pe pamint cu secole in urma si nu vedeam de ce contextul mitologic nu s-ar fi putut repeta in faptura binecuvintata a colegului meu de clasa.

La polul opus se afla o fata trista, si ea cu un nume iesit din rind – Gidea. Daca Besleaga parea sa priceapa tot, chiar si gindurile nerostite ale invatatoarei, Gidea se gasea intr-o deruta absoluta, neintelegind nici cele mai elementare notiuni scolare (aterizase din greseala in respectiva clasa si acum mergea inainte, in binecunoscuta virtute romaneasca a inertiei). Astazi, tind sa banuiesc ca biata copila suferea de un usor retard intelectual, vizibil si in constitutia sa fizica. Gidea era neobisnuit de grasa si transmitea impresia unei placiditati insurmontabile. Se misca greu si adesea parea sa atipeasca in mijlocul orelor de matematica.

Desi tolerata de invatatoare, dintr-o compasiune fireasca, colega noastra avea un dusman neimblinzit in tinara profesoara de engleza. Aceasta nu putea sa-i suporte lipsa totala de interactiune cu limba Marelui Will si, ca atare, o intepa, de cite ori avea ocazia, cu o malignitate pe care, in prezent, o consider inacceptabila la un adult implicat in procesul educational.

Intrebarea favorita a profesoarei pentru Gidea era legata de momentul cind amarita eleva intentiona sa slabeasca. In hohotele noastre ticaloase, Gidea raspundea pierit ca tine regim. "Cum tii regim, daca tu esti, pe zi ce trece, tot mai grasa?", continua necrutator profesoara, declansind o ilaritate generala si facind-o pe colega martirizata sa-si lase ochii apatici in pamint. Intr-o buna zi, doamna de engleza a venit in clasa cu o mutra innegurata, ce nu prevestea nimic bun. A scos-o din prima la tabla pe Gidea, cu un miriit scurt, de fiara apocaliptica. Bineinteles, Gidea nu reusea sa articuleze nici un sunet si, oroare, nu-si facuse nici macar tema. Statea nemiscata, cu mina moale, lipita de tabla, in sugestia unui gest de redactare, ce nu urma a fi finalizat vreodata. Hainele strimte ii scoteau in relief, intr-un mod nefericit, formele, invitind parca la asaltul profesoral final.

Cu privire incetosata si vizibil blocata de neputinta in fata fatalitatii, profesoara nu a intirziat sa intrebe ragusit: "Cind slabesti odata, fetito? Cind ai de gind sa arati si tu ca un copil normal? Nu, nu-mi spune ca tii regim! Cum tii regim, daca esti tot mai mare? Hai, raspunde-mi macar la asta! Zi, cum se explica misterul?". Tensiunea a devenit imensa, datorita pauzei facute (care indica necesitatea unui raspuns imediat) si cautaturii criminale  aruncate de doamna catre impricinata. Gidea inghiti nervos de citeva ori si, pentru prima oara de cind o cunosteam, am avut senzatia ca se trezise brusc din somn. Deschise gura sa raspunda. Nu ma inselam, Gidea era pe punctul sa spuna ceva. Se facuse o liniste teribila, de presiune insuportabila. Cu totii asteptam marea descatusare… Si atunci s-a auzit un chitcait ironic, precum clinchetul izolat al unei lovituri de bat pe tambal: "De fapt, ea maninca multa mincare de regim". Era dragutul de Besleaga care, in postura de eminenta cenusie a clasei, trebuia sa gaseasca o explicatie.

Gidea a respirat adinc si s-a prabusit brusc in familiara-i letargie. Ultima umbra de mesaj pe care am mai putut sa o citesc pe figura ei luminata pentru o clipa, inainte sa fie cuprinsa din nou de prostratie, a fost o mare supunere. Subliminal, parea sa accepte totul. "Daca zice Besleaga, asa o fi". Ascendentul social si intelectual al micului lider isi spusese din nou cuvintul. Criza s-a incheiat, iar noi am revenit la rutina vechii ciclicitati, fara a sti vreodata ce a vrut eliberata – pentru o secunda – Gidea sa raspunda. Exista in psihanaliza o notiune faimoasa, introdusa cindva de medicul francez Jacques Lacan. E vorba despre asa-numita lege a tatalui. Ea circula – mai ales in traduceri – si cu varianta de vocea tatalui, desemnind, psihologic, ideea autoritatii absolute, imposibil de chestionat sau contestat. Nu stiu de ce, dar glasul chitcait al lui Besleaga, din acel moment, mi s-a parut un cod pentru lacaniana voce a tatalui psihanalitic.

Toti traim, din punct de vedere subliminal, sub incidenta unei "legi paterne" (nescrise, dar fundamentate suprem pe trunchiul milenar al ereditatii noastre). "Vocea tatalui" rasuna ferm in adincurile constiintei individuale si colective, invitind mereu la cenzura si autocenzura, pe parcursul activitatilor zilnice. Personal, sint convins de valabilitatea acestui concept. I-am vazut, in timp, mecanismele lucrind asupra mentalului comunitar si modelind atitudini. De aceea, pot sa merg mai departe si sa sustin ca, in unele cazuri, "vocea tatalui" reprezinta un veritabil instrument de control social, avantajind grupuri restrinse de beneficiari si, prin regula vaselor comunicante, dezavantajind altele, mult mai numeroase, supuse invariabil tehnicilor de manipulare.

Autoritatea minoritatii inhiba gesturile de emancipare ale majoritatii, care ramine astfel etern intimidata de stipularile unei conventii (auto)impuse. Nu vreau sa devin prea abstract in comentariul meu, asa incit va invit sa vedeti in Besleaga simptomul, la scara mica, al unei maladii umane mai largi – inhibitia in fata incontestabilei autoritati. In putinele clipe de eliberare care ni se ingaduie, in malaxorul existentei sociale, il auzim pe Besleaga punindu-ne la punct, in subconstient, si oferindu-ne "solutia" unei vietuiri fara personalitate. Obeza si trista, Gidea din noi intoarce atunci doar o privire placida si intelegatoare, soptindu-ne tremurat: "Daca zice Besleaga, asa o fi!".