Toamna decopertărilor

La Cronica străveche (cum îmi place să-i spun, spre a o deosebi de noua Cronică veche), odată la trei luni, îmi venea rândul să scriu editorialul. Era o corvoadă căreia nu puteai a nu i te supune. Dacă în celelalte pagini şi rubrici se puteau ignora politicalele ”cu dedicaţie”, în editorial trebuia neapărat a se da cezarului ce era al cezarului: se turnau sloganuri, lozinci şi, neapărat, vreun citat-două din  gândirea Tovarăşului… În această privinţă, unele reviste şi unii redactori şefi erau mai plini de zel, alţii abia dacă sugerau (atunci când nu compuneau chiar ei textul) să adăugi un citat în coadă (de peşte)… Pericolul de a te face de râs lipsea, întrucât editorialul nu era semnat cu numele tău, ci, invariabil, cu numele revistei, în cazul nostru, Cronica. Aşadar, eram acoperiţi! Chiar şi-aşa însă, când îmi venea rândul, mă apuca amokul. În afara faptului că trebuia să înşir nişte tâmpenii politice care mă exasperau, mai era şi extrema urgenţă a scrierii textului: la ritmul săptămânal de apariţie, editorialul se preda marţi/ miercuri, când toată revista era deja gata de tipar, spre a ajunge, nesmintit, la chioşcurile de difuzare, vineri dimineaţa. Dacă aveai baftă şi-n săptămâna aceea Tovarăşu‘ nu făcuse nicio vizită de lucru în vreun judeţ sau vreo piaţă (f)alimentară, nu ţinuse nicio inestimabilă cuvântare teoretică şi practică, nu dăduse preţioase indicaţii, puteai să baţi câmpii şi să-l mântui, editorialul, chiar de luni. De la o vreme, am constatat că aveam această baftă. Şi-am mai constatat că-mi vine rândul exact în debutul anotimpurilor: primăvara, vara, toamna şi iarna. Drept pentru care editorialele mele se chemau: De primăvară, Vară fierbinte, Toamnă bogată, Iarnă nu mai ştiu cum… şi-mi ieşeau nişte minunate compuneri – pentru care orice elev de clasa a IV-a ar fi primit zece cu felicitări – despre miraculoasa trezire a naturii la (o nouă) viaţă; despre soarele, pe cât de arzător, pe atât de binefăcător, al verii, care pârguie grânele, întăreşte porumbii (deasupra cărora porumbeii fac looping-uri de bucurie), întoarce floarea soarelui cu faţa spre soare; despre roadele toamnei (fără a sugera unde se duc), despre cromatica, într-un reconfortant declin, a pădurilor, a livezilor, a viilor (despre morţi nici nu putea fi vorba); în fine, iarna era întotdeauna plină de troiene, semn (de la cine?) al unui an rodnic. Catrastofele naturale – înzăpeziri, inundaţii, secetă, cutremure – erau excluse, şi dacă, totuşi, se întâmplau, Tovarăşu‘, personal şi chiar accelerat, dimpreună cu întregul popor, le mântuiau… Oricum, în astfel de împrejurări, Tovarăşu’,cât eva el de dictator şi de genial, nu-şi descălţa pantofii de lac, pe malul lacului, ca să încalţe cizmele – venea gata încizmuit – şi nici nu defila, tras de jandari, prin râpi şi gropi adânci, pline de apă, ca un prim ministru care vrea a-i prelua sceptrul prezidenţial (cum l-a eternizat don Salvador Dali)…

Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească aceste editoriale, ar constata că, de la un moment dat, se repetă nu doar titlurile, ci şi – cu minime modificări – conţinutul. Da, m-am autoplagiat, am înşelat încrederea şefilor mei succesivi, vigilenţa revoluţionară a organelor de partid şi de stat (care preluaseră, odată cu desfiinţarea oficială a cenzurii, atribuţiile canonice ale acesteia)… Plagiindu-mă – sau, hai, să folosesc un termen mai blând – pastişându-mă, nu doar că puneam la-ncercare vigilenţa organelor, dar le testam şi… memoria ţinerii de minte… Evident că, în afara a două-trei organe supraveghetoare, editorialele nu le citea nici dracu’ (decât dac-ar fi vrut să-şi bage coada), dar şi aceştia ar fi trebuit să aibă un IQ neobişnuit, ca să ţină minte ce-a scris Cutare, cu un an în urmă.

Cum-necum, o parte din remuneraţia după buget, pe care o primeam, revenea şi din obligaţia de a scrie, odată la trei luni, editorialul. Or, precum recunosc acum, şi mă căiesc, aceşti bani i-am primit degeaba (dându-i pe mâncare, dacă nu cumva doar pe băutură…). De felul meu mă consider un tip cinstit (fără nicio aluzie euforică…), aşa încât vă închipuiţi cât de greu am purtat, prin ani, această povară… Noroc de ieşirea tenebroasă, la rampă, a lui Robert Turcescu. O adevărată cutie a Pandorei, deschisă în această toamnă a vrajbei prezidenţiale. Eu unul, nici până-n ‘90 n-am avut fler la acoperiţi, bănuindu-i pe cu totul alţii decât pe cei ce, mai apoi, cu acte şi state de plată în regulă, s-au dovedit a fi ciripitori. Cu atât mai mult – de-un exemplu – l-am prepus pe un coleg de birou, care, între altele, pleca cam des în Italia lui Iosif Constantin Drăgan… Şi mai avea o calitate omu’: nu comenta niciodată, când cineva povestea ce s-a mai zis pe la ”Europa liberă”, nu spunea şi-abia dacă zâmbea la vreun banc politic. Dar, dacă tăcerea se dovedea de aur (calp), nici garagaţa nu era/ nu este o regulă a imaculării: unii dintre cei mai vocali bancurişti, cârcotaşi, răspândaci daci, aproape sau chiar dizidenţi, semnau, imparţiali ca tot românul, şi naraţiuni informative la Cooperativa ”Ochiul şi Timpanul”, şi drepturile de autor cuvenite pentru această inestimabilă literatură de sertar. Oricum, în naivitatea mea, mi-am închipuit că fenomenul a luat sfârşit, odată cu defectarea regimului (regimentului?) care l-a produs şi corcolit. Robert Turcescu, prin cuvioasa lui mărturie, ne dovedeşte că nu. De câteva zile, curg râuri de cerneală reală sau virtuală, şi de lacrimi (cele mai multe de crocodil), başca sfânta mânie de care sunt cuprinşi vajnicii comentatori-informatori dovediţi, de pe la televiziunile la care, dacă te uiţi, fie şi-o clipă, trebuie să te ţii cu mâna de nas. Că pute.   

Dar nu cenuşa (radioactivă?) turnată de Turcescu în cap, m-a determinat să divulg cum am fentat eu însumi statul… de plată. Decisivă a fost, pentru mine, neaşteptata spovedanie a veritabilului jurnalist (şi prozator), Victor Ilişoi, care povesteşte – cu nonşalanţa şi umorul ce-i sunt caracteristice – cum un fost coleg de la revista Timpul a încercat (prin ’96!, nu pe vremea Odiosului şi-a Sinistrei) să-l racoleze, ca informator, la moştenitorul şi continuatorul, pe un plan neapărat superior, al Securităţii, pe care acela deja, cu abnegaţie, îl servea. Succesivele ”munci de lămurire” s-au desfăşurat, evident, prin cârciumi şi baruri, escapadele fiind plătite, desigur, de racoleur (din banii SRI-ului). Gabaritul depăşit al lui Ilişoi, capacitatatea de absorbţie, ca şi rezistenţa lui în regim de viteză, s-au dovedit ruinătoare atât pentru prestatorul de servicii de informaţii, cât şi pentru instituţia care-l trimisese… Aşa încât a urmat o despărţire, nu tocmai amiabilă. Pentru trebuşoara asta, Ilişoi a încasat şi-o bătaie, în Gara de Nord, de la nişte mascaţi (care au improvizat un jalnic jaf), dar om cu o înaintată conştiinţă, pare-se că i-a iertat pentru maltratare. În schimb, se mustră şi-acum pentru modul cum a băut banii SRI-ului, în fond bani ai întregului popor…

Nu altfel a procedat, după ieşirea din puşcărie, Mihai Ursachi, pe care ”Mănăstirea” a vrut, bine-nţeles, să şi-l aibă enoriaş cu simbrie. Mai cinic încă, poetul din mahalaua celestă Ţicău îl provoca el pe provocator: ”Am să vă spun ceva ce n-am mai spus nimănui!” Acela holba ochii şi făcea comanda la chelner. Şi dă-i cu bere, dă-i cu vin, poetul se îmbăta (sau o făcea pe beatul), aşa încât colosala divulgare era, din motive de incomujnicare, amânată… Şi tot aşa, vreun an-doi, până când băiatul cu ochi albaştri a început a vedea verde şi-a cerut organului superior să-i ia acest caz, care-l dusese la ruină financiară şi psihică…

N-am avut nici şansa lui Ursachi, nici a lui Ilişoi. Dar am făcut şi eu ce-am putut, la locul de muncă… 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist