Amantes amentes

„Cei care se iubesc sunt nebuni” şi, pe drept cuvânt, aşa e. Dar la noi, la italieni, la francezi şi la încă vreo câteva popoare ar trebui adăugat ceva în plus la această expresie ca să iasă că îndrăgostiţii sunt nebuni de legat. Nu vorbesc de crizele de gelozie care nasc dintre cele mai ciudate, oribile şi creative crime auzite vreodată, ci de nenumăratele situaţii de-a dreptul penibile în care se pun protagoniştii relaţiilor respective.

Deja a devenit o imagine clasică cea a politicianului, de regulă primar, că el este mai vizibil – asta neînsemnând că ceilalţi sunt altfel –, care are amantă. Nu se poate altfel, nu se poate fără. Şi culmea e că unii dintre ei nici n-ai zice că sunt în stare de aşa ceva.

Sunt atât de multe cazuri răsunătoare în istorie că te pun pe gânduri. Zici că e aproape un lucru obligatoriu în politică. Amintesc doar câteva exemple ilustrative care s-au petrecut la vârful politicii naţionale şi din care cu siguranţă s-a inspirat şi Caragiale în operele sale.

Încep cu cine altul decât Carol al II-lea, care efectiv nu şi-a putut ţine pantalonii pe el, neglijând tot, absolut tot, pentru o femeie sau alta, fie ea Zizi Lambrino, cu care a fugit la Odessa în august 1918, anul Marii Uniri a României (1 decembrie) pentru a se căsători, realizând practic, în avanpremieră, o altă „Mare Unire”; fie Elena Lupescu pentru care, de asemenea, a mai renunţat o dată la tot pentru a o avea.

E ceva interesant aici, ceva legat de aerul românesc, de balcanism, de sângele latin, nu ştiu exact. Dacă regele Carol I era german get-beget, unul care ştia să-şi păstreze cu orice preţ demnitatea, imaginea verticală de om serios, să-şi înfrâneze pornirile viscerale, iar Ferdinand I a fost jumate german, jumate român, Carol al II-lea era tot numai român, din cap până în picioare, că altfel nu se poate explica nu atât priapismul, o afecţiune extrem de frecvent întâlnită pe aceste meleaguri la bărbatul român, fie el posesor de BMW, Audi sau Mercedes, dar chiar şi mai de jos, cu maşini tip Dacia sau căruţe, ci mai ales predispoziţia de a renunţa şi la cămaşa de pe el pentru o partidă de amor veritabil, total, de la A la Zet.

Iubirea dintre Carol al II-lea şi „Duduia” cu părul roşcat, Elena Lupescu, care a făcut valuri, a devenit practic o unitate de măsură, un etalon în politica românească şi ea se poate caracteriza printr-un singur cuvânt: patimă. „Este esenţa vieţii mele, este talismanul cel divin şi în clipele de greutăţi este refugiul meu suprem. Această dragoste este aşa încât nici nu pot concepe viaţa fără ea. Am o nevoie imperioasă de ea, clipă după clipă. Îmi este indispensabilă. E carne din carnea mea. Femeia asta îmi aduce o bucurie infinită”, spunea regele despre Duduia, femeia pentru care a renunţat la tronul României, la onoare şi la ce o mai fi fost pe acolo.

Aşa au gândit mulţi. Au pus în balanţă iubirea şi restul şi au ajuns la concluzia că prima merită totul. Doar astfel capătă sens un alt caz precum cel al fostului primar Gheorghe Nichita, cu a lui obsesie, Adina Samson. A fost şi el în stare să renunţe la tot, că nu degeaba a făcut atâţia ani puşcărie. Patima l-a orbit, de aceea a devenit gelos şi a decis să o urmărească, să angajeze detectivi particulari, să pună subalterni pe linie politică să meargă cu maşina după ea, ba chiar să ordone poliţiştilor locali din Iaşi să meargă la tot pasul după ea şi să îi raporteze permanent cu cine este şi ce face.

Până şi un individ precum subprefectul de Iaşi, Marian Grigoraş, care la prima vedere părea unul mai degrabă asexuat, a fost prins cu motanul la păscut în pat, alături de o reprezentantă a sexului frumos şi general valabilă în istorie. Ei, poftim, ce mai poţi să zici, e clar că nu ai încotro, frate… Fie că poţi, fie că nu poţi, trebuie să o faci!

Sau, cel mai recent, primarul din Botoşani, Cosmin Andrei, care a fost dat de gol chiar de soţul amantei. Patima l-a împins pe acesta să umple oraşul cu lalele şi crini imperiali de dragul iubitei. În urma scandalului, edilul şi-a dat demisia din toate funcţiile pe care le avea în PSD, iar acum e în control judiciar.

E clar că nu e ceva ieşit din comun. Mereu s-a întâmplat, aproape că nici nu mai trebuie să se mire cineva. Ar trebui chiar pus în nomenclatorul de meserii îndeletnicirea respectivă, şi nu mă refer aici la termenul peiorativ de „prostituată”, ci pur şi simplu la ceva decent, respectabil, de genul „escortă de politician”, „colegă de pat”, „însoţitoare de partid”… Fiindcă e mai mult decât evident că există un model pentru aşa ceva, iar modelele trebuie recunoscute oficial, chiar promovate şi, de ce nu, trecute la impozit…

Pamfil Şeicaru a făcut o caracterizare magistrală a acestui tip de femeie, referindu-se atunci la Elena Lupescu, şi asta ar trebui trecută ca definiţie în dicţionar: „o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov (buduar, dormitor), ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”. Fix aşa e!

Toate aceste doamne au fost avansate, prin urmare se pare că totul merită la urma urmei efortul. Nu ieşi cu mâna goală de acolo. „Duduia” lui Grigoraş a fost avansată, de pildă, cu sprijinul PSD, apoi al PNL (iată, amantele unesc partidele!), pentru a ocupa diverse funcţii în administraţia ieşeană, asta după ce a fost şefă de cabinet la un senator (se înţelege cu ce sarcini), şi, în sfârşit, angajată în Prefectura Iaşi, în funcţia de consilier (tot pe probleme de „comunicare”, probabil). Cea a primarului de Botoşani a câştigat un post de consilier clasa I, grad profesional superior (sic!), asta pe lângă florile plantate abundent în cinstea ei în oraş, şi lista poate continua.

Este aşadar obligatoriu, dragi aspiranţi de sex masculin la funcţii publice care veţi participa la alegerile nenumărate din acest an, să aveţi în vedere şi acest aspect foarte important: neapărat să vă procuraţi o amantă, nu se poate politician respectabil fără aşa ceva. Este o chestiune pe cât de obligatorie pe atât de nobilă, practic vă ajutaţi ţara în acest fel, urmând o tradiţie.

Pe cine poţi da vina oare? Pe femeie că şi-a folosit armele din dotare şi farmecul pentru a „lucra” bărbatul care s-a lăsat în voia ei ca un fraier? Pe bărbat că a acceptat, că a făcut pasul? Pe bune acuma, dar ce putea să facă, să refuze? Să spună, „nu mulţumesc”? Să se ascundă mai bine? Să nu se îndrăgostească? Se poate face asta? Ce fel de bărbat mai e şi acela?! Unul slab, iar un politician nu e slab, ci puternic, tare, viguros!… Lucrurile sunt bătute încuie aici şi nu pot merge decât într-o singură direcţie. Ai intrat în joc, mergi până la capăt, e o activitate cu finalizare…

Dar să nu ne îngrijorăm prea tare, se întâmplă şi la case mai mari. Fostul preşedinte francez, François Mitterrand, bunăoară, la fel ca Nichita al nostru, şi-a „tras” amantă, pe nume „Claire”, o studentă la Drept în vârstă de 22 de ani, cu 50 mai tânără decât el (!), pe care a tratat-o cu posesivitate, spionând-o şi sunând-o de mai multe ori pe zi, adică chiar mai des decât pe alţi lideri politici din lume cu care avea relaţii apropiate, cum au fost Andrei Saharov sau Lech Wałęsa.

Mai sunt şi cazuri mai soft, de genul lui Petre Roman, care până la urmă chiar s-a însurat cu fosta amantă, cu 26 de ani mai tânără. Dar ăsta e un caz nefericit, o excepţie, o ruşine chiar…

Ce să mai zic de Băsescu, dar mai bine nu mai zic…

Briscan Zara este scriitor şi publicist