Aria lui Otto

Slujba mea în casa Otto a fost una dintre cele scurte şi mai bizare pe care le-am avut. Într-un fel, bătrânul, care suferea de mania persecuţiei, de tulburări delirante, dar şi de alte boli, se ataşase de mine chiar din clipa în care am păşit în salonul pe care-l ocupa şi unde totul era vraişte. Dar, dintr-un sentiment de pudoare, n-a vrut ca slăbiciunea lui să fie cunoscută nici de mine, nici de anturaj. De aceea, în fiecare dimineaţă când veneam în locuinţa lui să-l îngrijesc la domiciliu izbucnea în crize. Orice aş fi făcut, totdeauna îmi găsea nod în papură. În Otto sălăşluiau doi oameni sau chiar mai mulţi. Unul dintre ei era avar şi suspicios. Celălalt un histrion şi-un măscărici pe cât de egocentric, pe atât de generos. Cu toate că i-am schimbat pamperşii vreme de doi ani şi patru luni, vizitându-l zi de zi, niciodată nu mi-am putut da seama când bătrânul Otto era bolnav şi când juca teatru. Trăia într-o lume în care ieşirile la rampă, grandomania şi umilinţa se amestecau de-a valma. Era un fel de Hlestakov ajuns într-un stadiu de decrepitudine. Un fel de Hlestakov amestecat cu Harpagon, Moş Goriot şi Pliuşkin.

Bătrânul Otto mă suna la orice oră din zi şi din noapte. Cum în acea perioadă nu aveam nici o altă ocupaţie, traversam dacă era vară pe motocicletă cele trei cartiere ce despărţeau imobilul unde locuiam, închiriasem un minuscul apartament la mansarda unui bloc vechi din centrul Stockholmului la un preţ destul de piperat, de impunătoarea casă în cartierul destul de select.

Atunci când fiul său, un avocat, mă însoţea până în camera ce-i servea de dormitor lui Otto, bătrânul se ridica în capul oaselor, aruncând cu tot ce apuca în mine.

Bătrânul Otto trecea repede de la o stare la alta, devenind când suspicios, când tandru, când avar, când neaşteptat de generos. Îşi strânsese argintăria într-un cearşaf şi dormea săptămâni întregi cu ea la căpătâi, de teamă ca eu sau unul dintre oaspeţii săi să nu i-o fure. Apoi trecând de la suspiciune la încredere, începea să împartă avuţia strânsă lângă pernă în dreapta şi în stânga. În astfel de momente, îmi dăruia în fiecare seară câte un lucru de preţ. După un timp însă îmi cerea să-i restitui totul. Se plângea, deseori, că nu are bani şi ne ruga să-i amanetăm lucrurile. Atunci mergeam la anticar şi la casele de amanet. Îi plăcea să se tocmească îndelung. Lăsa din preţ, apoi plusa din nou. Făcusem o înţelegere cu vânzătorii, care primeau marfa şi o expuneau în vitrină, unde zăcea uitată săptămâni întregi. Dacă apărea un novice dornic să achiziţioneze vreo antichitate, vânzătorul spunea că obiectul fusese reţinut. Fiul bătrânului pe care-l aveam în grijă, şi care se numea tot Otto şi îi cunoştea toate hachiţele şi toate slăbiciunile, intuia din timp când o să-l apuce iarăşi criza pe bătrân, şi lua din timp toate măsurile de precauţie ca lucrurile vândute sau dăruite în momentele de generozitate ale lui Otto să se întoarcă înapoi în lădiţa sa. Tânărul Otto era întotdeauna pregătit să apuce, cum se spune, hăţurile în mână, astfel că, atunci când îl anunţam că tatăl lui e pe cale să intre iar în criză, făcea un rond pe la anticariatele şi casele de amanet, luând toate măsurile de precauţie ca bătrânul să nu afle nimic despre înţelegerile încheiate. Contra unui mărunt comision, plătit din timp, el îşi lua dreptul de a răscumpăra toate lucrurile vândute şi a le aduce înapoi în imobilul ocupat de Otto-tatăl. Când ajungea la fundul sacului şi nu mai avea ce vinde, bătrânul intra în panică. Stătea în pat şi îşi număra banii, apoi îi ascundea într-un ungher, plângându-se că a fost furat. Când îi găsea pachetele de bani, Otto începea să ţipe, jucând ţonţoroi în cămeşoiul lui de noapte. Simpla vedere a teancului de bancnote îi făcea rău. Îl privea cu ochii ieşiţi din orbite, scoţând ţipete atât de ascuţite, încât trebuia să-ţi astupi la un moment dat urechile şi să dai bir cu fugiţii. Refuza să pună mâna pe bancnote, făcând spume la gură şi urlând că sunt infestate de holeră. Nebunia lui ajungea la paroxism. Trebuia să-i facem pe plac pentru a-l linişti. Şi atunci, uitându-ne cu subînţeles unii la alţii, înşiram mai întâi bancnotele pe o sfoară, prizându-le cu câte un cârlig de rufe, după care le dezinfectam cu spirt şi le puneam la uscat în apropierea patului ca le poată vedea. După un timp, Otto se liniştea. Acalmia dura câteva clipe, după care bătrânul era apucat din nou de pandalii. De data asta găsea o altă chichiţă, susţinând faptul că bancnotele fuseseră falsificate. Bolborosind cuvinte fără sens, încerca să ne facă să înţelegem că rudele şi cunoscuţii care-l vizitau îi furaseră banii de sub pernă, punând la loc bani falşi. Oare mai are sens să spun că rudele şi cunoscuţii erau noi, cei care-l îngrijeam. Pe un ton imperativ, bătrânul ne cerea, tremurând din tot corpul, să aducem un expert. Nu aveam încotro şi-l aduceam, în timp ce bătrânul Otto continua să facă spume la gură şi se tăvălea pe jos. "Vreau banii mei, vreau bănişorii mei, striga din răsputeri… Cine mi i-a subtilizat să nu aibă parte de mormânt!"

Bătrânul făcea deseori plângeri la poliţie, susţinând că fusese jefuit. Şi trebuie să spun că Otto nu se lăsa până poliţia nu descindea la faţa locului şi făcea cercetări. Bătrânul insista ca tot personalul casei să fie luat în obiectiv. El însuşi participa la anchetă şi asista tremurând la interogatoriile ce se desfăşurau atât în casă, cât şi la secţia de poliţie. Întotdeauna, nu ştiu de ce, deveneam suspectul principal. Atunci când mă vedea intrând în cameră, împins ca de un resort, bătrânul se ridica din scaunul lui de invalid, arătând cu degetul în direcţia mea: "Puneţi-l în cătuşe, striga din răsputeri. El e hoţul! L-am dibuit demult. S-a angajat să mă îngrijească numai să mă fure…"

Cu părul alb ca neaua, plutind în jurul capului, Otto semăna cu un dirijor surprins de fulgerul inspiraţie într-un moment în care atât orchestra, cât şi sala se aflau într-o stare de delir. Bătrânul comitea toate aceste propoziţii pe un ton cântat, lungind silabele, ca şi cum ar fi interpretat o arie dintr-o operă necunoscută, căzută din neant. Cum să-ţi spun, rămâneam înmărmuriţi şi eu, şi gazdele, şi oamenii legii.

Un timp, Otto ne privea de sus, înţepenit într-o poziţie nefirească.

Apoi se dezlănţuia: "Cum, răcnea el pe acelaşi ton cântat, încă nu l-aţi arestat!?"

Şi atunci când comisarii, participând la mascaradă, îmi puneau cătuşele la mâini, înălţându-şi cu semeţie bărbia spre tavan, bătrânul îi oprea, cu un gest teatral, lungind silabele între ele: "Să nu comitem, totuşi, o greşeală", intona el, repetând: "O greşeală, o greşeaaală, o greşealăăăă", şi tot aşa până cădea în nesimţire pe patul său pătat cu baldachin de catifea de culoarea bronzului coclit. Iar atunci când îşi revenea, luând o figură aproape inspirată, ne ţinea o predică legată de păcat şi de iertare.

Cleptomania e o boală nobilă, spunea el pe un ton spăşit. O boală ce are multe puncte comune cu inspiraţia divină. Unii fură doar de dragul de-a fura… Cine oare îşi va permitea însă luxul de-a aresta un artist pe care foamea sau destinul îl împing să fure pentru a putea supravieţui? Un Mozart sau un Paganini aveau şi ei, din câte ştiu, manii. Marile simfonii nu s-ar fi născut dacă artiştii nu ar fi furat, la propriu, dar şi la figurat, în folosul lor, precum şi al omenirii întregi, diversele sunete auzite în natură… De ce pe Beethoven nu l-a încătuşat justiţia divină atunci când a compus Sonata lunii? Veţi spune că inspiraţia i-a venit de undeva, de sus, din vid, din cosmos. Eu vă spun însă că Beethoven n-a făcut decât să ciulească urechile şi să asculte sunetele pe care luna le emite atunci când se află într-o fază critică şi să le transcrie pe portativ… Adică le-a furat din cer şi le-a adus aici, pe pământ, pentru deliciul nostru… Oare asta nu se cheamă tot cleptomanie?!

Pe urmă Otto bătea câmpii făcând diverse comparaţiei şi metafore, în care luna apărea când ca o tipsie de aramă plină de solzi de peşte, când ca o pâlnie de gramofon, umplută cu coji de seminţe de dovleac amestecate cu floricele de porumb, când ca o tipsie de mărgăritar, când ca un răget de măgar.

Auziţi, tresărea bătrânul, cineva tot decojeşte acolo, sus, seminţele şi ne scuipă cojile în cap… Acestea sunt sunetele pe care le scoate în tăcere luna.

Temperament coleric, Beethoven, după percepţia lui Otto, era deseori cuprins de o furie oarbă şi atunci alunga în vârtejuri sunetele îndărăt spre lună, pentru ca apoi, printr-o mişcare neaşteptată, stârnind în jurul său un adevărat vifor, să le aducă înapoi… Da, ăsta era Beethoven în viziunea lui Otto. Un maniac. Un depresiv…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist