Despre copilărie (I)

Mă rog, aşa scriu autorii serioşi: că să nu uităm, că să învăţăm, vax! Omenirea nu învaţă niciodată nimic – aşa mi se pare. Sigur, poţi afla lucrurile şi din cărţile de istorie, cu date şi informaţii ştiinţifice, dar poate că astfel, de la coada vacii, ca să zic aşa, este mai util, învăţăm mai multe, dacă e musai să învăţăm ceva. Multă lume atunci, în special tânără – ca întotdeauna de altfel – chiar credea într-o schimbare în bine, fapt care părea să fie confirmat de unele măsuri pozitive pe care le luau cei de la putere, de oamenii noi, mai cinstiţi, mai harnici, care preluau frâiele puterii şi, în general, de un suflu nou în societate, o boare plină de promisiuni benefice. Iar regimul Ceauşescu în primii ani arăta mult mai bine decât regimul Dej. Asta din multe motive, în primul rând din faptul că Ceauşescu, legând prietenii efemere cu americanii şi occidentalii, a avut curajul să se lepede de bolşevicii ruşi. Dar a fost doar o boare, după cum bine se ştie… Bolşevicii ruşi au fost înlocuiţi cu bolşevici români sadea şi mai căpăţânoşi.

La colhozuri această schimbare s-a manifestat prin faptul că pământurile arabile, viile şi livezile au fost date de colhozuri (se tot schimbau aceste denumiri, dar „tot un drac” era, spunea tata, care i-a spus mereu „colhoz”) la oameni, dar asta mai târziu, ca să le lucreze în schimbul unei cote parte, pe care aceştia o dădeau la CAP. Vasăzică, pământurile fuseseră luate cu hapca de la oameni cu ani în urmă, iar acum erau date înapoi, dar numai cu ţârâita. În schimbul muncii prestate pe pământurile lor, oamenii primeau doar o cotă parte. Cam asta era „deschiderea” ceauşistă la sate. Repet ca să se înţeleagă mai bine: După ce statul comunist hoţ furase pământurile prin 62, acum (nemaifiind în stare să le poată munci, mai ales aici, unde majoritatea oamenilor plecase să lucreze la oraş) se dădea numai o parte înapoi, în schimbul muncii. Adică Hoţul dădea o parte din bunuri omului de la care furase: Na, băi, şi ţie, ca să nu mori de foame!

Dar oamenii erau mulţumiţi şi aşa, să dea Hoţului-stat comunist o parte din bunul lor. Oricum, era un pas înainte, faţă de anii când colhozurile furau tot în schimbul unor aşa-zise „zile-muncă” care, spunea tata, nu erau nici „de zama ouălor”, iar pământurile rămâneau pârloagă. Nu ştiu cum va fi fost prin satele mai depărtate de oraş, dar aici, în coasta Iaşilor, majoritatea, în special tinerii, părinţii şi bunicii noştri, au luat calea fabricilor şi uzinelor ieşene, devenind din ţărani muncitori. E drept, tinerii au putut învăţa în şcolile ieşene, ceea ce nu a fost de ici-colea. Cel care vă scrie a fost unul dintre aceştia. Naveta, prieteniile legate atunci, în condiţii de navetă, iubirile abia îmbobocite, minunaţii profesori de la liceul „Racoviţă” care m-au marcat definitiv şi benefic în viaţă (citesc în presă că şi acum liceul cu pricina este primul-ntâi între liceele ieşene), nu pot fi uitaţi. Dar despre anii aceştia de liceu voi scrie, poate, altă dată.

Iar copilul care eram nu puteam fi decât cum spune Bădia Ion: „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului… Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”. După cum vedeţi, am scris şi eu, în fine, ceva memorabil: citatul din Creangă!

În fine, după această introducere cam lungă, ajung la problematica acestui articol: la copilăria mea. De fapt, nu este o problemă, e mai mult o încopilărire pe baza copilăriei mele. Să nu credeţi că aceasta a fost numai chiu şi vai, asemenea vieţii părinţilor mei în primii ani de colectivizare, care au pierdut pământurile, averea. Nu! A fost o copilărie ca toate copilăriile din lume – fericită, cu jocurile ei, cu tot felul de colburi şi izlasuri, cu prietenii, pe care, dacă, vai! n-au murit deja, îi am şi acum.

Sigur, copilăria, frumuseţile ei, ne condiţionează viaţa ulterioară – spun o banalitate. Probabil că mi-a rămas în suflet ceva din zaţul comunist de atunci, dar cafeaua dulce şi aburindă a copilăriei a fost dominantă. Şi a rămas! Vai de cei care nu mai păstrează aburul cald al copilăriei şi adolescenţei în suflete! (Va urma)

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist