Despre criza refugiaţilor ucraineni

E a doua oară în ultimii doi ani când tipul centralizat de guvernanţă, specific României, îşi dovedeşte neputinţa funciară – incapacitatea centrului unic de decizie de a reacţiona la timp şi eficient în interiorul frontierelor în cazul crizelor globale.

Acum doi ani, debutul pandemiei a demonstrat, pe de o parte, cât de puţin pregătiţi instituţional suntem, iar pe de altă parte, necesitatea unui nivel regional de decizie. Judeţul s-a dovedit un nivel teritorial prea mic şi neputincios în rezolvarea problemelor ivite. Dacă ar fi existat direcţii regionale sanitare sau echivalentul unor prefecturi la nivel regional, cu siguranţă nu ar fi fost nevoie de reacţia centrului naţional (şi aceasta întârziată!), obligat să intervină prin intermediul instituţiilor militarizate pentru a completa vidul de putere la nivelul teritorial regional. În regiunea noastră au fost asigurate conduceri militarizate spitalelor judeţene din Suceava sau Piatra Neamţ. Deşi centrul a considerat necesară o astfel de intervenţie, lucrurile s-au rezolvat apelând exclusiv la resursele de la nivel regional, ce s-au dovedit suficiente pentru a reechilibra sistemele sanitare ale judeţelor cele mai afectate.

Această a doua criză ce are loc la nivel global a prins autoritaţile noastre din nou nepregătite. În a şaptea zi de la declanşarea crizei, autorităţilor ieşene încă le lipseşte capacitatea de coordonare instituţională. Prefectul spune că ar exista o coordonare de la ,,centru”, iar voluntarii ar trebui să se înscrie pe o listă. Lucru clar, autorităţile profund ineficiente ale Iaşului ar fi trebuit să se mişte mai cu talent.

Şi în Suceava, cel mai încercat judeţ în privinţa crizei refugiaţilor, autorităţile au început să se dezmorţească de abia după ordinile tardive venite de la Bucuresti. Aşa că, dacă puterea centrală, dar şi autorităţile teritoriilor judeţene au fost mai degrabă absente din ecuaţia refugiaţilor ucraineni în primele două-trei zile, rolul activ şi l-au însuşit persoanele cu suflet mare, organizate sau nu în ONG-uri. Deranjant e faptul că, deşi centrul s-a activat cu mare greutate, acum mai pune şi sub semnul întrebării credibilitatea operatorilor sociali voluntari.

Dacă ar fi existat un cât de mic liant între autorităţile judeţene ale regiunii noastre, ce comunică (se pare!) doar via Bucureşti, nu am mai fi avut parte de bulibăşeala instituţională manifestată şi în prezent.

*

Media din statele occidentale ale UE laudă intervenţiile autorităţilor din România. De fapt, acestea capitalizează eforturile depuse de oamenii cu suflet mare, organizaţi sau nu în ONG-uri. Dacă nu înţeleg mare lucru din resorturile şi mizele acestui război inutil, încep să înţeleg de ce reacţia autorităţilor e mai mult decât modestă.

„Nici un cetăţean de naţionalitate ucraineană nu a solicitat forme de sprijin de la statul român până în acest moment.” [Prefectul de Botoşani]

Asta era, reţineţi, sâmbătă spre după-amiază, când voluntarii deja le dădeau ceai, mâncare, haine, liste de cazare sau opţiuni de transport celor care veneau din Ucraina. Hotelurile din Botoşani erau pline de ucraineni, restaurantele ofereau mese gratis, firme de transport îi duceau la aeroport, la Salcea sau la Iaşi. Refugiaţii nu aveau cu cine vorbi dinspre autorităţi, nu le mergeau telefoanele, cardurile şi nici grivnele nu le schimba nimeni (Cătălin Moraru – Monitorul de Botoşani).

Această reacţie a prefectului, dar şi altele parcă trase la indigo, venite din partea altor autorităţi judeţene, dar şi a celor centrale încep să facă lumină.

Criza refugiaţilor din România s-a suprapus pe un vid legislativ, ce a generat şi o neputinţă administrativă. Noţiunile de refugiat şi victimă de război sunt absente în legislaţia naţională sau, în cel mai bun caz, nu pare a exista o definiţie corectă a lor. Când vorbim despre refugiaţi, legea se referă exclusiv la solcitanţii de azil. Privind lucrurile din această perspectivă, afirmaţia prefectului de Botoşani începe să capete o oarecare noimă. Deşi au intrat în ţara noastră aproximatv 100 de mii de persoane din Ucraina, doar cei care solicită azil s-ar suprapune definiţiei oficiale a refugiatului. Pentru că puţini au ales să ceară azil în România, statul nostru fiind unul dintre cele mai puţin atractive din UE, majoritatea ucrainenilor ce au intrat în ţara noastră au fost refugiaţi doar la originea fluxului, în ţara lor, din momentul în care şi-au părăsit domiciliul, şi au devenit non-refugiaţi, odată intraţi în ţara noastră. Şi asta pentru că România nu e destinaţia finală, ci doar una intermediară. Din această perspectivă, majoritatea cetăţenilor ucraineni intraţi în ţara nostră sunt mai apropiaţi de definiţia turistului, decât de cea a refugiatului.

Chiar dacă Parlamentul şi Guvernul vor urgenta punerea în loc a legislaţiei, apelând la modelele de bune practici din statele bogate ale UE, vom avea probleme cu infrastructura de primire şi cu crearea ecosistemului necesar gestionării fluxurilor de refugiaţi. Acesta din urmă e foarte complicat, presupunând diverse aspecte, de la cele lingvistice, la cele sanitare, psihologice şi juridice.

Punerea în practică a sistemului de primire va dura ceva timp. Până atunci, să mulţumim miilor de oameni mărinimoşi (cu afaceri prospere sau nu) şi ONG-urilor ce au preluat iniţiativa primirii refugiaţilor. Aş menţiona, chiar cu riscul de a nedreptăţi pe cineva: Ştefan Mandachi (Suceava), Grup Civic Botoşani şi câteva persoane asociaţii din Iaşi: Silviu Gurlui, Şterge o Lacrimă, Casa Share, @Reset, ultima asociaţie fiind ajutată şi de câţiva membri ai Mişcării pentru Dezvoltarea Moldovei.

La dimensiunea fluxului actual de refugiaţi, situaţia încă poate fi cât de cât gestionată de către societatea civilă, dar dacă lucrurile se vor precipita, fără un sistem de primire în care autorităţile locale şi centrale să joace rolul principal, România va intra într-o criză profundă.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi