Despre tendinţele oligarhice ale partidelor politice

Robert Michels (n. Köln, 1876 – d. Roma, 1936) a fost un sociolog de origine germană, naturalizat italian, care, fiind pasionat de ideea de egalitate, a aderat la ideologia socialistă şi a frecventat ca membru Partidul Socialist German, respectiv Partidul Socialist Italian. În 1911 publică lucrarea de referinţă Partidele politice. Eseu despre tendinţele oligarhice ale democraţiilor în care propune o discuţie critică despre fundamentele teoretice şi practice ale democraţiei din vremea sa. Cercetând cât de democratice erau partidele de masă, muncitoreşti şi asociaţiile sindicale care acţionau în numele democraţiei participative şi al egalităţii tuturor, sociologul constată că teoria nu prea se potriveşte cu practica, că democraţia este într-o imposibilitate funcţională, că „toţi sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii” şi că interesele celor care conduc sunt departe de a coincide cu interesele celor pe care îi reprezintă.

Idealul democratic, de autoguvernare a maselor, este dificil de înfăptuit deoarece nu toţi cetăţenii au disponibilitatea şi/ sau priceperea de a se implica în treburile publice. Apoi, Michels ne invită să ne imaginăm cum ar fi să delibereze 1000 de persoane asupra unei probleme de interes public. În orice organizaţie, din rândul membrilor se remarcă indivizi care, în virtutea unor însuşiri psihologice (spirit de iniţiativă, capacitate de organizare, mobilizare, discurs, charismă, avere) ocupă poziţiile de conducere. Cu timpul, cei puţini, care asumă conducerea organizaţiei, se autonomizează în raport cu restul şi devin o oligarhie. Cei mulţi (masele/ poporul) sunt incapabili de organizare, mobilizare şi exercitare a puterii în cadrul unei organizaţii. Cu cât o organizaţie este mai mare, cu atât are nevoie de birocraţie pentru a fi condusă, iar aceasta nu poate fi generată decât de o minoritate interesată de putere şi privilegii. Cine spune organizaţie spune oligarhie! Aceasta este legea de fier a oligarhiei, aşa cum a fost formulată de Robert Michels.

Pe baza observaţiilor sale empirice, sociologul afirmă că, oricât de avansată din punct de vedere democratic ar fi o societate, este nevoie de un transfer liber şi spontan al suveranităţii alegătorilor pentru a fi guvernată. Alegerile constituie mecanismul prin care se realizează acest transfer de suveranitate care nu este altceva decât o delegare de competenţe. Cei mulţi, care nu sunt interesaţi sau nu au disponibilitatea de a se implica în politică, deleagă atribuţiile asociate exerciţiului puterii/ guvernării unei minorităţi care formează clasa conducătoare (elita guvernamentală). Odată consumat gestul electoral, puterea alegătorilor ia sfârşit. „Cel mai redutabil argument împotriva suveranităţii maselor, susţine Robert Michels, derivă din imposibilitatea mecanică şi tehnică a realizării ei. Masele suverane sunt absolut incapabile de a lua hotărârile cele mai necesare. Neputinţa democraţiei directe, la fel ca forţa democraţiei indirecte, constituie un rezultat direct al predominanţei cantitative.”

Lipsa de participare şi de implicare a celor mulţi în afacerile publice (conducerea partidelor, guvernare, legiferare) amplifică tendinţele de oligarhizare a partidelor politice, a vieţii politice în ansamblul său, iar pe termen lung subminează democraţia. Cei aleşi formează o minoritate (elită/ oligarhie/ clasă conducătoare) care în timp monopolizează puterea şi controlează distribuţia resurselor în societate. În modul de funcţionare a oligarhiei se poate observa o tendinţă de conservare a poziţiilor de putere deţinute de membrii acesteia şi a structurii birocratice pe care o au la dispoziţie. Cu timpul, conservarea poziţiilor de putere devine un scop în sine pentru cei care guvernează. În acest sens, importantă nu este calitatea guvernării şi bunăstarea celor mulţi, ci perpetuarea la putere. În teoria democraţiei se spune că cei aleşi (conducătorii) devin servitorii interesului public, dar practica oferă prea puţine exemple concrete care susţin această teorie.

În lumina cercetării asupra partidelor politice a sociologului Robert Michels, propun să examinăm cum funcţionează partidele politice din România anului 2020. Înainte de toate, să remarcăm că partidul politic este o instituţie care generează încredere scăzută în percepţia românilor. Sondajele de opinie arată că armata se bucură de încrederea a peste 85% dintre respondenţi, în timp ce în partidele politice au încredere doar 16% dintre respondenţi. Pentru cele mai scăzute cote de încredere în barometrele de opinie publică, partidele concurează cu Parlamentul – instituţia fanion a democraţiei. După 30 de ani de democraţie, românii au cea mai mare încredere în aşa-numitele „instituţii totalitare”: armata, pompierii, jandarmeria, biserica. Apoi, partidele politice autohtone sunt incapabile de o (re)definire ideologică clară în raport cu provocările lumii contemporane. Chiar şi în campaniile electorale, dezbaterile articulate ideologic sunt inexistente. Recent, un partid parlamentar şi-a invitat membrii pentru a participa la un referendum privind orientarea ideologică. La cursul despre partide politice, am învăţat că, înainte de toate, partidul este o asociere de cetăţeni care cred în aceleaşi valori, principii şi au o ideologie care ghidează elaborarea politicilor publice, în virtutea căreia îşi propun să guverneze. Prin urmare, adeziunea pentru o ideologie precede înfiinţarea unui partid politic şi nu invers.

Politologul francez Pierre Bréchon afirmă că, spre deosebire de grupurile de interese sau cele de presiune, „partidele politice sunt locuri de creaţie ideologică”. Însă, mobilizarea electoratului la alegerile din 2020 nu implică şi o competiţie între ideologiile partidelor (concepţie despre om, societate, stat, guvernare, lume). Lipseşte „sarea şi piperul” dezbaterilor electorale de odinioară. În România, nu ideologia, valorile, principiile, programele unifică membrii de partid, ci interesele de afaceri particulare coagulate într-un interes de grup. Traseismul politic este o confirmare a evacuării ideologiei din competiţia electorală din România.

Partidele actuale nu sunt altceva decât forme oligarhice care organizează statul în funcţie de propriile interese şi impun societăţii o „ordine juridică” prin care îşi legalizează dominaţia asupra celor mulţi. Agenda socială şi economică a oligarhilor din partidele politice nu coincide decât pe alocuri şi atunci declarativ cu cea a cetăţenilor pe care pretind că îi reprezintă. De la promisiuni electorale la proiecte concrete distanţa este mare şi produce adesea insatisfacţie faţă de direcţia în care merg lucrurile în ţară.

Bréchon, Pierre (2004), Partidele politice, Editura Eikon, Cluj-Napoca.

Lallement, Michel (1997), Istoria ideilor sociologice, de la origini la Weber (vol. I), Editura Antet, Bucureşti.

Michels, Robert (2011), Partidele politice. Studiu sociologic al tendinţelor oligarhice din democraţia modernă, Editura Antet, Bucureşti.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi