Despre viaţă, destin şi alte cele

Însă oamenii, în imensa lor majoritate, nu au destin; sunt asemenea animalelor.

Nu toate gropile sunt morminte, după cum nu toţi înmormântaţii sunt înmormântaţi. Deosebirea dintre  groapă şi mormânt este ca între „a pieri” şi „a muri”.

„A se săvârşi”, „a se pristăvi” etc. se mai spune despre omul care a murit; „a pierit” se întrebuinţează numai în sens peiorativ, „insultător” sau când este vorba de animale. De altfel, Moartea ca substantiv propriu nu se aplică decât categoriei omeneşti, fiindcă pieirea are un cu totul alt sens şi nu se scrie niciodată cu majusculă. Deci numai omul se crede vrednic de privilegiul „Morţii”?! Fiindcă se bănuieşte că omul este singurul care are conştiinţa morţii. Ca şi cum elefanţii, bunăoară, n-ar avea-o. Ba o au şi încă foarte pregnant – dovadă este cimitirul elefanţilor. Este cunoscută panica animalului în faţa dispariţiei iminente. Aţi privit  nesfârşita jale din ochii înlăcrimaţi ai unui căţel în timpul agoniei?

Descartes spunea că animalul n-are suflet, iar lumea încă mai crede că nu este vrednic de privilegiul de „a muri” şi al morţii. Dăinuiesc aici rămăşiţele unei vechi mentalităţi preistorice. Omul s-a refugiat mereu în anumite prejudecăţi pentru a-şi apăra titlul de „rege al Creaţiei”. Dar trebuie gonit de pretutindeni şi redus la proporţiile sale juste. Nu putem fi mai mult decât suntem. În nici un caz în dauna animalelor. Şi animalele mor, după cum există oameni, ba încă mulţi, care nu sunt vrednici decât numai de pieire. Animalele însă nu au destin. Din mijlocul lor nu se poate naşte nici Oedip, nici Oreste, nici Shakespeare, nici Eminescu. Aceasta este deosebirea fundamentală şi singura între om şi animal. Cam atâta pot judeca eu cu mintea mea!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist