Drumul la bunici

Drumul pe care-l făceam în copilărie la bunici era pentru mine călătoria lui Magellan, a lui Marco Polo sau Columb despre care citeam cu nesaț pe atunci. Mai cu seamă ultima parte a drumului, în urcuş, de la fântâna fără cumpănă şi până la poarta bunicilor mi-a rămas în suflet, un drum de poveste tainică dintr-o tinerețe fără bătrânețe. Anume asupra acestui sfârşit al călătoriei vreau să zăbovesc în desfătarea aducerii aminte; să mă las destrămat în visare precum o picătură în plinul apei.

Ţin minte o bură uşoară atunci, când urcam capătul drumului cu verişoarele de la Focşani, Mariana şi Rodica. Când am ajuns la fântâna fără cumpănă, numai cu colac de piatră, nu ne-am uitat în ea. În fântână se înecase, copil fiind, Grigore, fratele tatei. Durerea pierderii atât de năprasnic a fratelui se păstrase în sufletul tatei şi al fraților şi surorilor lui, erau nouă de toți. Ceva-ceva din amintirea acestei dureri ni se transmisese şi nouă, nepoților, aşa cum simți câteodată locul unei vechi răni. De aceea nu ne uitam în fântâna care-l înghițise pe Grigore cel mic.

Drumul urca apoi pieptiş pe ultima parte. Râsetele noastre nepăsătoare se opreau aici, în întunecimea misterioasă, căci drumul era acoperit de coroanele copacilor de pe marginile lui. Doar pe mijlocul drumului mai rămânea o fâşie de lumină. În sus, pe calea rămasă liberă printre coroanele arborilor, cerul cu nori aluneca odată cu noi. Ne însoțea larma pițigoilor, zvâcnind printre ramuri. Pe marginile drumului – grămezi de vreascuri putrede în loc de garduri. Din când în când în malurile de pe margini se căscau gropi galbene, rotunde, de unde femeile scobeau argila pentru făcut „lut” de lipit casele şi şurile. Oh, aceste gropi urâte, cu guri galbene, hrăpărețe!

Vorbirea muntenească a Marianei, care mă fermeca prin noutatea ei, şi cea moldovenească a Rodicăi încetau pe această parte a drumului; urcam capătul drumului în tăcere. Apoi se ivea pe partea dreaptă gardul lung al lui nenea Grigore, fratele cel mic al tatei. Pentru pomenirea lui Grigore cel înecat următorul copil a primit acelaşi nume – Grigore.

Urmând gardul lung, ajungeam la portița bunicilor. Urcam pe cărarea îngustă spre casă. Auzind vorbele şi râsetele noastre, ieşea bunica. Venea păşind repede, clătinat, dup-dup! cu brațele în sus şi bătându-şi palmele: „Vai, Răducu!” Cu ochii zâmbind pe fața stafidită, mai spunea şi alte vorbe, dar nu înțelegeam nimic. Atunci îşi dădea seama după fețele noastre nedumerite şi dispărea în casă. Îşi punea „dinții”, placa dentară, şi se întorcea, reîncepând să vorbească. Acum înțelegeam.

*

Las amintirea acelui drum să mi se scurgă în suflet uşooor, ca un sirop gros făcut în casă – siropul dulce-amar al copilăriei. Că am făcut acel drum cu Doina, soră-mea, cu Mariana sau Rodica, cu cealaltă Rodică sau cu Adriana, cu Violeta ori Mitică sau cu Cornelia ori Geta, vărul şi multele mele verişoare – totuna. Pentru mine toate drumurile au rămas la fel. A fost o singură călătorie, unica, mai ceva ca aceea a lui Magellan, Marco Polo sau Columb.

În primăvară am fost iarăşi pe acest drum. Unele lucruri sunt la fel: putregaiul grămezilor de vreascuri de pe margine, unde rămâneam ceasuri întregi să mă uit la vacile Domnului, gropile galbene, gardul – altul, dar la fel. Păsăretul fulgerând printre ramuri asigura fondul sonor al primăverii de acum, ca şi al copilăriei. În locul colacului de piatră de altădată, fântâna are ghizduri de bârne şi e spoită cu var. Există chiar şi cărarea pe care urcam de la portiță, iar bunica îmi ieşea înainte ridicând brațele şi bătându-şi palmele: „Vai, Răducu!” Acum locuieşte aici Ramira, fiica Antonetei lui nenea Grigore. Cu ceva timp în urmă, am trecut pe la Ramira şi pe la soțul ei. Sunt oameni de treabă şi primitori, mai ales că aici, pe deal, rar când urcă cineva până la ei.

Însă acum, în drumul meu, n-am simțit nevoia să trec pe la Ramira, unde a fost casa bunicilor. N-am simțit nevoia nici să văd restul de livadă care a mai rămas sau vechiul beci, unde bunelul, în zilele călduroase, îşi aşternea pe primele trepte ale beciului şi îşi făcea aici „aniaza”.

Altul este drumul meu. Deşi mă mai amăgesc câteodată cu lucrurile din vechiul drum, păstrez în suflet un alt drum, numai al meu, cel care s-a construit încet-încet de-a lungul anilor în sufletul meu. Drumul acesta a înghițit deja în gropile lui galbene de lut pe tata, pe nenea Grigore şi pe toți frații şi surorile lor. A început deja să înghită pe unele din verişoarele mele.

Urc drumul care-mi pare acum mai anevoios. Dar drumul celălalt spre bunici e uşor, cu primăvara răsuflând din toții porii, înmiresmându-mă. E ca şi cum o furtună de vară s-a depărtat, dar răsunetul trăsnetelor şi şuvoaiele de apă mai rămân în tine. Urc drumul acesta, care-mi pare acum atât de normal, de la locul lui, ca altădată în copilărie – veşnic. Şi viața… oh, viața, se aşterne nesfârşită, ca o poveste tainică dintr-o tinerețe fără bătrânețe. Ce simplu e! Iar noi, cine ştie de ce, dramatizăm totul.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist