Hărţi: Cum ar trebui să arate viitoarea împărţire a României pe regiuni? Două propuneri ale unui specialist ieşean

Dezechilibrele ce vor fi induse sistemului teritorial de o astfel de abordare a regionalizării vor fi uriaşe şi vor avea un impact negativ pe termen lung asupra celor 26 de municipii reşedinţă, ce nu au nici o şansă să devină reşedinţe ale noilor configuraţii administrative. Impactul negativ se va resimţi şi asupra teritoriilor polarizate de către acestea. Dacă se va pune în practică această propunere, vom da o lovitură cumplită unuia dintre cele mai fragile paliere urbane din ţara noastră – oraşele medii, ce şi-au repliat puternic în ultimile decenii atât dimensiunea economică, cât şi cea demografică. Vor primi lovituri suplimentare şi acele oraşe ce au reuşit să-şi stabilizeze declinul în ultimul interval intercenzitar (Alba Iulia, Bistriţa, Vaslui, Piatra Neamţ sau Slatina – s-a luat în considerare şi populaţia comunelor ce compun aglomeraţia urbană). În răstimp a apărut în presă şi varianta celor 12 judeţe propuse de către deputatul Tudor Benga.

Oricum, aceste două configuraţii sunt mult mai nocive pentru dezvoltarea teritorială a ţării noastre decât configuraţia regiunilor de dezvoltare actuale. Dacă s-ar rezolva problema clivajelor identitare şi funcţionale de la nivel regional, în cazul Regiunii de dezvolare Sud-Est şi a celor active la nivel subregional, în cazul regiunii Centru, am avea nişte configuraţii mai performate decât cele propuse în ultimele săptămâni.

Regiunile mari sunt mai eficiente

În acţiunea de stabilire a limitelor regionale apar câteva clivaje, dintre care cel mai important opune chestiunea spaţiilor polarizate (a zonelor de influenţă a oraşelor regionale), chestiunii omogenităţii spaţiale. La scară regională, omogenitatea nu mai înseamnă, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea condiţiilor naturale, ci mai degrabă se suprapune pe chestiunea identităţii.

Opoziţia spaţii polarizate vs. teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuraţii regionale în opoziţia dintre teritorialitatea superficială (modul de practicare a teritoriilor – relaţiile între diversele locuri şi vectorii acestora) şi teritorialitate profundă – cu alte cuvinte, a identităţii teritoriale.

Regiunile ale căror contururi se vor suprapune limitelor de polarizare ale marilor oraşe

Acestea reprezintă o categorie intermediară din perspectiva coeziunii și competitivității regionale. Varianta se bazează pe centralități superioare și e hibridă în raport cu vechile limite istorice; pune în loc configurații mult mai eficiente decât propunerea CCIR. Parametrii s-au îmbunătățit substanțial – regiunile devin mai mari, mai importante din perspectiva economică, se bazează pe o centralitate superioară, secondată adesea de centralități intermediare și (aspect foarte important!) sunt mai coezive. Aceste regiuni închid în interiorul limitelor un procentaj mai important al fluxurilor la nivel regional, iar identitatea regională e manifestă. Aceste caracteristici s‑ar reflecta în creșterea coeziunii teritoriale și a competitivității regionale la nivelul UE. Dimensiunea demografică medie crește la peste 1,9 milioane de locuitori, ceea ce ne‑ar clasa sub nivelul mediu polonez. Mediana coboară sub 1,8 milioane.

Există câteva abateri de la limitele istorice ale regiunilor. Abaterile delimitează regiuni mai coezive din perspectivă teritorială și mai competitive (Banat şi Arad). În cazul acestei configurații, Dobrogea devine cea mai mică unitate administrativă regională (puțin peste 850 de mii de locuitori), dar este una sustenabilă, având în vedere că din perspectivă economică nu e chiar atât de neajutorată (locul al II-lea după PIB/ locuitor dintre regiunile propuse, după Banat și Arad, excluzând regiunea urbană a Bucureștiului). În plus, centralitatea sa primordială e una dintre cele mai importante – locul al III-lea în ierarhia demografică, al III-lea în cea economică și cu siguranță se află într-un Top 6 al celor mai importante centralități din perspectiva serviciilor regionale (fără București). De asemenea, identitatea regională e una dintre cele mai puternice.

Regiunile istorice mari, precum Moldova sau Transilvania, se regăsesc în această variantă segmentate în două sau trei regiuni, centrate pe orașele importante ale sistemului teritorial, unele fiind calate pe identități puternice la nivel subregional (Transilvania de Est, ce grupează ținuturile secuiești).

Rezolvarea problemelor care țin de identitățile subregionale (cazurile Bucovinei de Sud sau al Maramureșului istoric e simplă. Avem modele de bune practici în unele state europene. Problemele de natură identitară pot fi rezolvate prin acordarea unor competențe suplimentare (culturale, de reprezentare în cazul unor organizații transnaționale, în domeniul turismului etc.), care vor asigura o autonomie lărgită acestor teritorii în raport cu regiunea. Cel mai bun exemplu în acest sens e Tirolul italian. În ceea ce privește județul Suceava, care nu e pe deplin bucovinean, nu ar fi indicată scindarea acestuia pe criterii identitare, având în vedere că centralitatea suceveană asigură o bună coeziune la nivel județean. În zona cu autonomie lărgită ar putea intra doar plășile bucovinene.

Din perspectiva identitară, Transilvania de Nord (denumirea nu se suprapune realităţii istorice) e un construct teritorial hibrid, dar să nu uităm de convergența identitară activă din această regiune, ce contribuie la creșterea coeziunii regionale. Chiar dacă sunt active și o serie de interstiții de polarizare la niveluri inferioare regionalului, Clujul e cea mai mare centralitate regională și pentru Bihor, și pentru Sălaj sau Maramureș și Satu Mare. Celelalte teritorii transilvane, deși nu au o coeziune teritorială foarte puternică, sunt unitare din perspectiva identitară, calate fie pe identitatea secuiască, fie pe cea a vechilor burguri germane. Deși această identitate a sudului ardelean e relictă, animă totuși teritorialitatea acestei subregiuni.

Foarte important e faptul că de la acest nivel se justifică și conservarea județului ca entitate administrativă, așa încât reședințele județene mai mici nu-și vor pierde prea mult din vigoarea lor funcțională. Unele vor continua să scadă, altele se vor aprecia, ca și până acum, până vor ajunge la nivelul critic dat de importanța lor teritorială, dar fără a li se crea un handicap suplimentar în această acțiune de regionalizare.

Deja de la acest nivel are noimă și multilocalizarea serviciilor administrative. De exemplu, prefectura regională poate funcționa într-un oraș, iar consiliul regional în altul. De asemenea, serviciile importante la nivel regional (ADR, ANAF, Direcțiile vamale, statistice, de sănătate, de învățământ, silvice, de mediu, de drumuri, de căi ferate, de turism, economice etc.), toate manifeste la nivel regional, se pot localiza în mai multe orașe, în funcție și de importanța lor în domeniile respective. (Pe data viitoare)

(Cele două hărţi ale configuraţiilor regionale au fost construite plecând de la ipoteza unei intervenţii minore la nivelul limitelor judeţene actuale. În ambele cazuri vorbim de un compromis între limitele identitare şi cele de polarizare ale marilor oraşe.)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi