Istoria (sau isteria) unui boxer

Ghiţă ştia o grămadă de poveşti de la el de la Cisnădie, era acolo o fabrică de textile, „o să fiu şef peste fete, mă, îţi dai seama?”, că majoritatea erau fete muncitoarele textiliste, multe venite din mai săraca Moldovă. Nu mai ştiu ce s-a făcut cu Ghiţă Mutu, cel care se temea ca iepurele de alarmele de noaptea, se pregătea în fiecare seară, dormea cu ciorapi în picioare şi cu vestonul pe el, ca să aibă timp la alarmă să-şi tragă doar pantalonii – tare se mai temea de alarme. O fi fost mai încetuc, îmi zice Maria, soţia, ardeleancă şi acum în vorbire (şi nu numai!), citindu-mi textul. Nu mai ştiu de Ghiţă nimic, zic, dar povestea lui cu Stumpf o ştiu.

Horst Adolf Stampf (s-a născut în 1944, de aceea pesemne părinţii i-au zis şi Adolf) era boxer la categoria mijlocie, a fost şi la semigrea, a luat bronz la campionatele europene de la Madrid. Sasul lui Ghiţă Mutu, care-şi zicea şi el Stumpf dintr-un fel de mândrie locală, Stumpf, înalt, cu ochii de un albastru spălăcit, un sloi de gheaţă după privire, avea un stil foarte curios, l-am văzut şi eu în adolescenţă la televizorul cu lămpi: accepta să fie ciuca bătăilor, domnule, primea la pumni cu nemiluita, dar avea gardă, numai se apăra, stătea ca un arici cu pumnii lui bolovănoşi în dreptul figurii, eschiva şi umbla mult în jurul adversarului; dar, în timp ce încasa chintale de pumni, îl urmărea atent, iar adversarul, înşelat de uşurinţa cu care-i trăgea pumni cu ghiotura, devenea prea încrezător şi, prin urmare, neatent, lăsând garda jos la un moment dat; atâta îi trebuia lui Stumpf! un moment de lăsare pe tânjală a adversarului; când găsea o breşă prin garda adversarului, buf! îi ardea un pumn drept între „felinare” de-l trimetea „în lumea viselor”, cum spun boxerii, dar numai vise nu-s alea, ci coşmaruri de-a dreptul, că Stampf ăsta avea două baroase, frate, cam cât un cap de prunc; bineînţeles că nu-i ieşea întotdeauna chestia asta – ori îl termina mai înainte ploaia de pumni care se abătea asupra lui, fiindcă, v-am spus, ăsta nu răspundea, numai se apăra, ori nu găsea breşa prin garda adversarului spre „parbrizul” acestuia, pentru că ceilalţi boxeri ajunseseră să-l cunoască, aşa că erau vigilenţi, nu se descopereau nici o clipă în faţa barosului stumpfian.

Ei, dreapta asta belică (sau belitoare, mai degrabă) a neamţului, care spărgea mecle, cum sparge nevastă-mea farfurii, şi asigura clienţi pentru trei saloane de meclo-plastie, adică de îndreptat mutre tip bidon turtit, dreapta lui buimăcitoare şi bumbăcitoare, zic, nu l-a dus totuşi la cine ştie ce rezultate în box, deşi parcă a luat un „bronz” la acele „europene” de care vă spuneam, dar l-a făcut să ajungă „gorilă” în gărzile lui Ceaşcă. Cineva din „organili” Scorniceşteanului l-a remarcat la o gală de box, aşa că Ştumpică, aşa-l alinta Ghiţă Mutu din pluton de la noi, s-a ajuns: dintr-un subofiţer de miliţie (n-a fost niciodată securist, cum s-a scris după aceea), acuma umbla sclifosit băiatu', la costum negru, cu cravată sobră spânzurată la gât, cu ochi inexistenţi în spatele unor ochelari fumurii, fiindcă pe gorilele astea le poţi recunoaşte foarte uşor după golul desăvârşit care este în locul unde oamenii obişnuiţi au feţele; bine, golul cu pricina trebuie să-l fi avut şi în cap. Să nu-l mai recunoşti, frate, pe fostul Ştumpulică de la miliţie.

Aveam să aflu mai târziu. El, Ştumpf, l-a bătut pe Paul Goma chiar în casa acestuia, i-a terorizat soţia etc. Goma a povestit lucrurile acestea în cărţile sale. Ceauşescu personal cerea ca la Goma să se ducă Stumpf. Îl cunoscuse probabil şi se „amorezase” de el, mai precis de pumnul lui. Apoi Stumpf a fost folosit şi în cazul altor disidenţi ai regimului.

După aceea Stumpf bea tot mai mult. Bea cu ultimii beţivani, în crâşmele cele mai ordinare din Bucureşti, iar ca să-i mai dea de o cinzeacă le povestea cum îl bumbăcise pe Goma. A murit la 74 de ani din cauza băuturii. Dumnezeu să-l ierte, ce Dumnezeu va fi avut!

„Cum, băi, întreba, nedumerit în patriotismul lui personal, Peter Ladislau, un român verde de la Salonta, adică Tovarăşul are în garda personală nemţi?” „Da, băi, şi tovarăşul Ştefan cel Mare, dacă vrei să ştii, avea garda personală formată din nemţălăi”, îl ironizaVasilescu de la istorie-filosofie. „Ai auzit de turnul lui Hărman, adică Hermann, de la cetatea Sucevei? Ei, ăsta a fost construit de nemţii, care asigurau paza cetăţii şi a lui Fănică cel Mare personal. Hermann ăsta era şeful lor, al saşilor.” Ghiţă Mutu nu mai zicea decât: „Eu v-am povestit. Mă credeţi, nu mă credeţi…” şi moşmondea în continuare, pregătindu-se de alarmă. Că aveam un locotenent la pluton, care ne dădea des alarme noaptea. Locuia lângă unitate şi, când avea insomnii sau nu-l satisfăcea nevasta, venea, dracu' să-l ia, şi ne dădea alarmă. „Hai, băi Ghiţă, că te caci pe tine de frică că vine alarma”, îi zicea unul Şerban de la Brăila. „Eu, mă, eu…”

Aşa trăncăneam noi în armată.

P.S. Textul acesta are unele valenţe literare, imaginaţia mea joacă un rol, fapt pentru care se depărtează uneori de la biografia reală a lui Stumpf. De am greşit, iertaţi-mă.   

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist