Lumea şi-a ieşit din ţâţâni

Apelând la limbajul teatral multimedia cel mai actual cu putinţă, Catinca Drăgănescu ia piesa shakespeariană ca punct de reper şi plecare pentru a conferi un „nou Hamlet“, pe înţeles, „generaţiei în blugi“. Indiferent cât la sută se dovedeşte a fi experiment într-un spectacol (în sensul că ar putea să nu transforme paradigme şi să nu deschidă orizonturile unor noi tradiţii) ori cât de controversat ajunge un spectacol în rândul criticilor canonici, voi aprecia mereu curajul regizoral şi actualizările radicale. Şi nici măcar Shakespeare nu s-ar supăra că a fost folosit ca pretext dacă ar cunoaşte contextul teatral al vremurilor noastre (idealizarea clasicilor, căutarea cu orice preţ a originalităţii, lupta nostalgicilor culturali împotriva actualizărilor, discriminându-le pe toate ca fiind facile, indiferent dacă sunt pur experimentale sau consolidate în spectacole valabile având coerenţă internă, mesaj şi debordând de talent actoricesc).

iHamlet este foarte tehnic, actual din punctul de vedere al tehnicilor de proiecţie, aproape şocant ca acustică – sunetele zgârie timpanul (în ciuda tehnicilor de proiecţie, e în egală măsură un spectacol vizual şi sonor) ca şi cum în discuţie ar fi chiar postmodernismul, în contextul globalizării, mondializării, consumismului, capitalismului, al pieţelor şi al revoluţiei tehnice, al culturii de masă; postmodernismul e astfel criticat pe terenul său şi cu propriile lui arme. Imaginea şi sunetul domină cuvântul, în loc să-l pună în valoare, deşi replicile sunt cu adevărat importante în acest spectacol cu subiect şi mesaj. Cu un scop: în societatea al cărei context l-am schiţat, individul uman este realmente sufocat şi pulverizat. Pierzându-şi liberul arbitru şi luciditatea în faţa societăţii corporatiste, consumiste, individul uman va acţiona în mod standard şi condiţionat. Toate acestea transformă insul uman în robot, iar cultura mainstream devine una a divertismentului. Situaţia fiind deja dezastruoasă, intervine chestiunea educaţiei şi se pune problema generaţiei de mâine. Ce fel de viitorul vor alege copiii oamenilor-roboţi ai societăţii corporatiste, înrobiţi culturii de masă şi, mai ales, cum am putea face ca ei să fie cei ce îşi aleg viitorul? Care sunt şansele liberului arbitru acolo unde până şi dexonline stabileşte termenul „ma­rionetă“ ca fiind termenul favorit al lunii timp de două sau chiar trei luni consecutive?

iHamlet e genul de spectacol în mirajul căruia cazi o oră şi ceva, după care îţi revii la starea de luciditatea şi problematizezi cu privire la lumea în care trăieşti. Aşa ca mai sus. Sau altfel. În orice caz, nu e genul de spectacol care ar putea fi povestit. Sunt conştientă că a enumera ori descrie tehnicile sau efectele folosite/obţinute ori a reconstitui poveştile tinerilor, din fragmentele esenţiale construite de dramaturg şi transformate în scene de regizor, constituie o impietate, nu în sensul că aş fi în faţa a ceva sacru, ci în sensul că nu e corect faţă de acest spectacol ale cărui mize, poate chiar ceva mai concrete decât cele descifrate de mine, nu sunt deloc formale, în ciuda formei audiovideo complexe de care s-a făcut uz (amplificare sonoră, proiecţie 3D, proiecţie multiplă, jocurile de lumini şi umbre, coloritul strident al spaţiului scenic etc.). De aceea, mă adresez în special celor care l-au văzut în turneu şi nu în ultimul rând celor care ar trebui să-l vadă.

Deoarece m-am referit la mizele mai concrete ale spectacolului, ar fi poate util să explicitez. Ceea ce lumea lui Hamlet şi lumea noastră au în comun e faptul că putem spune şi azi, ca şi ieri, şi acum, ca şi atunci că timpul şi-a ieşit din ţâţâni. Atunci când percepţia spaţio-temporală nu mai funcţionează aşa cum ar trebui la nivel de societate, umanitate etc., ne confruntăm cu o mare problemă existen­ţială. Desigur, rebelul Hamlet nu ar putea fi decât un adolescent al zilelor noastre, care îşi pune ceva mai multe probleme decât colegii lui, Ofelia – o elevă îndrăgostită, problematizând asupra sentimentului iubirii, Gertrude – o simplă mamă denaturată de astăzi etc. Ceea ce nu schimbă faptul că întrevedem prin aceste chipuri particulare cum o grimasă puternică schimonoseşte chipul întregii umanităţi. Iar Catinca Drăgănescu reuşeşte formidabil să aducă la un numitor comun mizele concrete (Hamlet, reprezentatul „generaţiei în blugi“) şi problemele existenţiale care ne macină astăzi (societatea corporatist-consumistă, umanitatea şi cultura degradate la o cultură de masă şi eradicarea valorii, problema educaţiei etc.).

Întreaga caricatură existenţială e surprinsă în paşi de dans, pe ritmuri de muzică electronică, techno, ca la un rave party de proporţii unde invitaţii îşi urlă problemele, fără a se face pe deplin auziţi, înţeleşi (interioritatea tine­rilor protagonişti nu se face auzită/înţeleasă în lumea în care ei trăiesc) deoarece ritmurile postmoderne ale societăţii robotizate, corporatist-consumiste le acoperă vocile, sensurile, adevărurile. Crizele adolescenţilor, pro­blemele familiale, relaţiile, situaţii cu care oricine din generaţia tânără s-ar putea identifica sunt exacerbate şi duse spre o formă de paroxism scenic prin interpretarea actori­cească. Situaţiile de limită nu sunt evitate, ci căutate. Într-o lume care şi-a ieşit din ţâţâni, evadarea în imaginaţie ar putea reprezenta o soluţie; nu însă una cu happy-end, nu una salvatoare. Despre asemenea lucruri vorbesc adolescenţii lui Elise Wilk, pe fondul chestionării pe care i-aş atribui-o regizoarei, be­neficiind de actori care îşi asumă rolurile jucate. Creând un spectacol pentru marea masă a adolescenţilor de astăzi şi având în prim plan mesaje de interes pentru aceştia şi situaţii dintre cele mai credibile (autoarea textului, Elise Wilk este unul dintre dramaturgii cei mai empatici cu problemele concrete ale adolescenţilor de azi), cred că nici de această dată Catinca Drăgănescu nu face decât să ţintească spre o miză mai mare. O anume alienare ce străbate spectacolul ca un fir roşu, de la început la sfârşit, e principalul indiciu în acest sens. În acelaşi timp, glacialitatea spectaculară, eludarea oricărui sâmbure de melodramatic, marşarea spre un teatru pur tehnic, faptul că actorii îşi urlă replicile în dialoguri, până şi şoaptele devenind urlete.

S-a dovedit că în teatrul românesc femeile regizor au curajul de a pune probleme ferm, categoric, hotărât. De aici şi înclinarea acestora pentru teatrul social, problematic, de idei.

(iHamlet în turneu Braşov-Ploieşti-Piatra Neamţ-Iaşi-Suceava, Asociaţia Punct Art, cu: Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vladimir Purdel, Vlad Pavel, dramaturgia: Elise Wilk, regia: Catinca Drăgănescu, coregrafia şi mişcarea scenică: Simona Deaconescu, scenografia şi costumele: Bogdan Costea, video & light design: Dan Basu, sound design: INTERIOR8, tour manager: Alina Dumitrache, spectacol prezentat la Sala de Teatru la CUB a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi pe data de 28 mai 2018)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)