O rememorare a anilor Gorbaciov

În ultimii ani ai regimului comunist, nu puţini români vedeau în Gorbaciov o figură luminoasă, dătătoare de speranţă, în contrast cu dogmaticul, închistatul, tot mai anacronicul Ceauşescu. Aici, la Iaşi, ne puteam uita la televiziunea de la Chişinău precum şi la un canal sovietic central, iar schimbările în bine ni se păreau, pe zi ce trece, tot mai evidente. Îmi amintesc cu ce emoţie l-am văzut, în 1989, pe celebrul disident Andrei Saharov, ajuns deputat în noul Congres unional; doar că luările de cuvânt ale lui Saharov erau prea îndrăzneţe şi într-un rând a fost huiduit de sală şi pus la punct de către Gorbaciov. Democraţia se învaţă greu, mi-am zis atunci. Urmăream ce se întâmplă în URSS şi graţie unei reviste ruseşti în limba franceză, Les Nouvelles de Moscou, ce devenise, în comparaţie cu searbăda, îndoctrinata, cenuşia presă românească o oază de libertate: acolo s-a vorbit chiar şi de masacrul de la Katyn, subiect tabu şi minciună de stat perpetuată la Kremlin vreme de decenii.

Sigur că, în funcţie de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, entuziasmul provocat de „liberalismul” lui Gorbaciov s-a mai estompat, lăsând loc unei analize la rece. Iată însă că, după trei decenii, un reputat istoric al comunismului vine cu o interpretare foarte severă şi ne invită să abandonăm imaginea „roză” a liderului sovietic. E vorba despre Thierry Wolton cu noua sa carte, proaspăt apărută, Întoarcerea vremurilor barbare (ed. Grasset). Voi reveni asupra ei pentru că e o sinteză a perioadei post-comuniste, cu – în final – accent pus pe consecinţele agresiunii ruseşti împotriva Ucrainei. Despre Gorbaciov autorul vorbeşte în primul capitol al cărţii, când reconstituie procesul prin care ţările comuniste din Europa s-au lepădat – cu mai mult sau mai puţin succes, cu mai multă sau mai puţină sinceritate – de comunism.

Wolton avertizează că pentru a înţelege ce s-a întâmplat în ultimele patru-cinci decenii trebuie să ţinem seama de un element important: occidentul (a se înţelege guvernele occidentale) n-a privit cu ochi buni eliberarea ţărilor din estul Europei de tutela sovietică, şi cu atât mai puţin emanciparea ruşilor de ideologia comunistă, pentru că voia să păstreze echilibrele geopolitice. Îi convenea occidentului „coexistenţa paşnică”, menţinerea statu-quo-ului; excepţia – Ronald Reagan – confirmă regula. În ianuarie 1989, Bush tatăl îl trimite la Moscova pe Kissinger, care îi spune lui Gorbaciov că Statele Unite sunt neliniştite de evenimentele din Europa de est şi mai ales de o apropiere dintre cele două Germanii; le propune sovieticilor un fel de pact prin care atât sovieticii, cât şi americanii se angajau să nu intervină în estul Europei. În iulie 1989, Bush se duce în Polonia, Solidaritatea obţinuse (în ciuda unor reguli impuse arbitrar de partidul comunist) o victorie electorală zdrobitoare, dar Bush le spune polonezilor că America nu l-ar vrea preşedinte pe Wałęsa, ci tot pe generalul Jaruzelski, care pare mai „sigur”. Dar pe 8 noiembrie „cade” zidul Berlinului şi devine tot mai clar că nimic nu poate opri implozia „lagărului socialist”. Pe 3 decembrie Gorbaciov şi Bush se întâlnesc la Malta, iar americanul declară că are încredere în liderul sovietic („l-am privit în ochi, l-am judecat; e un tip stăpân pe ceea ce face, are un adevărat fler politic”). În 2001, şi George Bush jr. „îl va privi în ochi” pe Putin şi va socoti că are de-a face cu un om de încredere.

Şi Gorbaciov, în tot acest timp? În ianuarie 1990 se duce în ţările baltice şi exclude posibilitatea ca ele să devină independente. Totuşi, acestea îşi proclamă independenţa, guvernele occidentale nu reacţionează. Câteva luni mai târziu, trupele sovietice intervin la Vilnius şi la Riga, sunt morţi şi răniţi. Ţările baltice îşi vor putea câştiga independenţa abia după puciul avortat din august 1991. Până una-alta, ţările occidentale îl susţin fără rezerve pe Gorbaciov, iar perspectiva destrămării Uniunii Sovietice le îngrozeşte. Călătorind în Ucraina în august 1991, Bush senior îi îndeamnă pe ucraineni să… nu ceară independenţa! Pe 1 decembrie 1991, când ucrainenii pot vota liber, 90% se pronunţă pentru independenţă (54% în Crimeea rusofonă!). Admiraţia occidentalilor pentru Gorbaciov se transformă în „Gorbimanie”. Degeaba faimosul disident Vladimir Bukovski avertizează că Gorbi e tot un nomenklaturist, un produs al sistemului comunist. Occidentul îl vede drept mare reformator, deşi reformele lui sunt şi puţine şi anemice (împroprietărirea ţăranilor e praf în ochi). Când în martie 1989 se votează pentru Congresul deputaţilor, 87% dintre locuri sunt rezervate Partidului comunist (Saharov intră în Congres graţie celor 13% de locuri lăsate libere). Wolton aminteşte o serie întreagă de încercări ale Occidentului de a sări în ajutorul lui Gorbaciov. Mitterrand îmbrăţişează cu entuziasm ideea gorbaciovistă a unei „Case comune” europene, ceea ce ar fi implicat, în final, desfiinţarea NATO (noroc că americanii au respins categoric ideea). Tot Mitterrand caută să întârzie intrarea ţărilor din est în Uniunea Europeană şi se opune, vehement, reunificării Germaniei. Vehement, dar inutil: pe 3 octombrie 1990 Germania comunistă dispare (Mitterrand se dusese în vizită oficială, în Berlinul răsăritean pe 20 decembrie 1989!). Dar acelaşi Mitterrand este primul – şi singurul – lider occidental care recunoaşte autoritatea puciştilor din vara lui 1991! Îl abandonează, prin urmare, fără scrupule pe prietenul său Gorbaciov.

În fapt, scrie Wolton, ţările din Europa de est s-au eliberat singure de comunism. Presiunea populară a făcut să cadă zidul Berlinului, presiunea populară şi societatea civilă au dus la schimbări în Polonia, Cehoslovacia ori Ungaria. Gorbaciov a asistat neputincios la aceste schimbări după cum a asistat neputincios la destrămarea Uniunii Sovietice. Nu a făcut reformele esenţiale necesare, a lăsat o ţară în ruine şi în derută. Elţin va încerca să aplice o terapie de şoc, dar puterea va fi preluată de oligarhi şi de kaghebişti. Ei au pregătit terenul pentru dictatura de tip stalinist a lui Putin.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor