OBSERVATORUL URBAN: Piaţa Unirii

Arhitectura este posibilă atunci când arhitectul găseşte ȋnlăuntru, ȋn adâncul sufletului, nestematele dorite de ctitor. Diferenţa dintre investitor, dezvoltator, pe de o parte şi ctitor, pe cealaltă parte, este imensă. Sunt două specii diferite. Primul caută cu insistenţă profitul imediat, maximizat până la ultimul ban investit, celălalt ȋşi asumă dimensiunea perenităţii ȋn timp a faptelor constructive. Primul caută insistent valori materiale, celălalt speră să lase comunităţii valori estetice durabile.

Ultimul ctitor real ȋn România a fost Casa regală şi evident, sub influenţa ei, o serie ȋntreagă de personalităţi care au lăsat posterităţii adevărate ctitorii asumate astăzi cu mândrie de români.

Ȋn urma casei regale, comuniştii s-au lăsat dominaţi ȋn totalitate de realismul socialist stalinist până când, ȋntr-o răbufnire de orgoliu local, au ȋnţeles că arhitectura şi urbanismul alcătuiesc cea mai elocventă imagine a unei administraţii. Câtă vreme a existat o evidentă libertate de creaţie ȋn contextul dominator al arhitecturii moderniste al civilizaţiei occidentale, ȋn România s-a produs arhitectură şi urbanism de calitate, un exemplu este şi Piaţa Unirii din Iaşi despre care vom vorbi mai jos. Când această libertate a fost arestată de viziunea rudimentară, incultă a lui Ceauşescu, calitatea spaţiilor urbane a scăzut dramatic, dar, trebuie subliniat, chiar şi Ceauşescu a ȋnţeles importanţa imaginii lui de ctitor. Ba chiar şi-a supralicitat-o.

Calitatea, intensitatea şi reprezentativitatea investiţiilor sunt semne sigure ale sănătăţii societăţii ȋn ansamblul ei. Am ajuns deja la treizeci şi trei de ani şi România nu dă nici un semn de sănătate ȋn domeniu. Proiectele de urbanism şi amenajarea teritoriului sunt ultimele pe lista de priorităţi ale administraţiilor publice, proiectele de investiţii sunt achiziţionate la preţul cel mai mic şi, de regulă, pe filiere ascunse, iar proiectele private sunt aproape ȋn totalitate sclavele maximei eficienţe văzute nu prin prisma creatorului de arhitectură,ci prin prisma acumulării de avere materială, fără suflet, dar profitabilă.

Trăim o mare ciudăţenie ȋn România. Toate generaţiile de politicieni post-comunişti, aşa-zişi mari politicieni care au avut şi au ȋn mână destinul ţării, nu au simţit şi nu simt importanţa ctitoriilor. Este semnul clar că nici unul dintre ei nu şi-a făcut treaba ȋn nici un alt domeniu, cu excepţia, poate, a intereselor strict personale.

Ȋn acest context aflat ȋn degringoladă, Piaţa Unirii din Iaşi este un exemplu de bună practică, dispărută ȋntre timp, de arhitectură-urbanism de calitate realizată cu bani puţini, adică din sărăcie.

De ce este acest spaţiu urban un model se simte prin toţi porii sensibilităţii. Scara şi dimensiunile potrivite, reperul care realizează volumele, deschiderile către mici spaţii verzi, respectiv parcul Junimea şi Independenţei, perspectivele spectaculoase către Palatul Culturii şi strada Cuza Vodă, dau pieţii dinamism şi unicitate dincolo de valoarea arhitecturii care o compune. Din comparaţia arhitecturii istoriciste a hotelului Traian şi Palatul  Braunstein, cu arhitectura modernistă a blocurilor, la o analiză profesională, ultimele nu sunt pe minus, dimpotrivă. Ar trebui să recunoaştem că ȋntre clădirile vechi din Iaşi puţine au arhitectură de calitate. Oraşul impresiona, ȋn primul rând, prin imaginea unică a ansamblului distrusă ȋntre timp. Respectul şi dragostea pentru patrimoniu s-ar fi putut concretiza ȋn efortul comunitar de protejare a acelei imagini. Prin urmare nici hotelul Traian şi nici Palatul Braunstein nu sunt capodopere de arhitectură, ele sunt remarcabile, şi nu e puţin lucru, prin faptul că aduc ȋn prezent ceva din parfumul istoriei irosit cu toată inconştienţa. Ȋn acest context blocurile din Piaţa Unirii sunt bine desenate, proporţionate, cu destule detalii venite din talentul arhitecţilor buni ai vremii.

Ȋn orice caz Piaţa Unirii din Iaşi este printre puţinele realizări remarcabile din România, o dovadă clară ȋn acest sens este viaţa publică intensă din ea, dovadă că ieşenii au impropriat-o.

Evident, ca orice lucru bun din România, imaginea ei iniţială s-a degradat. Ȋn primul rând este de degradare fizică. Faţadele clădirilor construite, cu excepţia celor istorice şi a hotelului nu au fost reabilitate niciodată. Apoi au fost stricate poticele dinspre piaţă care s-au fărâmiţat, şi-au pierdut unitatea şi eleganţa iniţiale. De asemenea spaţiul s-a umplut cu reclame de toate formele şi culorile, de reţele de cabluri, de improvizaţii şi mărunţişuri malefice pentru un asemenea spaţiu reprezentativ. Proiectele de reabilitare din ultima vreme au fost doar secvenţiale, parţiale şi nu au avut niciodată ȋn vedere reabilitarea ȋntregului ansamblu. Recunosc, nu este simplu să faci aşa ceva cu mulţimea de actori economici, de proprietari imobiliari din ȋntreg ansamblul, dar, pe de altă parte, este singura soluţie pentru a reda căldura, identitatea singurei pieţe publice coerente din Iaşi.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului