Octavian Ionescu: omul, opera, destinul

O meritată şi densă evocare (expoziţie la Muzeul Universităţii: documente, corespondenţă, fotografii), urmată, a doua zi, de lansarea volumului Amintiri din viaţa mea (Ed. Demiurg, Iaşi, 2021, 372 p.) şi proiecţia unui film-portret în posteritate, al TVR Iaşi, semnat de Oana Lazăr şi Relu Tabără, gazda acestui apogeu fiind Fundaţia Regală Ferdinand/ Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, în spaţiul Aulei Magna. Cum se vede, o concentrare de forţe şi instituţii, cu potenţialul şi formele proprii lor, în realizarea acestui elevat omagiu, peste timp, care are şi valenţe de autentic act justiţiar în raport cu „epurările” din elita universitară dictate de regimul comunist, chiar stalinist, de după război.

Dacă aş dispune de mai mult spaţiu print, toţi cei implicaţi în pregătirea şi desfăşurarea acestor manifestări de activă, exemplară memorie instituţională, vie, fecundă, cum cred şi sper că ea se va dovedi, ar merita un comentariu mai aprofundat analitic, cu gama lui de nuanţe şi comparaţii, care să răspundă diversităţii „vocilor” şi perspectivelor înmănunchiate firesc în program, de la muzeografi, istorici şi publicişti la oameni de cultură şi artă, ca şi din media, care au dat întregului o strălucire pe măsura destinului omenesc şi intelectual astfel rememorat. Mă limitez la această concisă şi colectivă laudă, sinceră, cu gratitudine adusă unei întregi „echipe”, generos devotată înaltei Idei de Universitate, indestructibil liant transistoric (şi mai ales transconjunctural) al unei solidarităţi perene, de spirit al elitei intelectuale cu adevărat demnă de recunoaşterea unui asemenea statut.

Pentru că o astfel de personalitate a fost, prin excelenţă (alături de nu puţine alte nume mari din Istoria Universităţii noastre ieşene), profesorul Octavian Ionescu, căruia Alma Mater Iassiensis, în ansamblul ei, şi în mod special Facultăţile de Drept şi de Litere, mai cu seamă prin fiica sa Prof. univ. dr. Marina Mureşanu Ionescu, i-au conferit şi îi cultivă, vizibil, în continuare, o posteritate vie, cu incontestabile valenţe formatoare, implicit şi profund modelatoare, în spiritul valorilor cardinale: adevăr, onestitate, muncă şi vocaţie, ethos al demnităţii. Amintirile proaspăt lansate sunt cronica edificării (şi a rezistenţei, fără pată, la trauma morală) unui destin intelectual de excepţie, frânt, dar nu şi îngenunchiat de „epuratorii” comunişti ai Universităţilor româneşti (UAIC în special), la ordinul şefilor lor aserviţi Kremlinului. După un doctorat excepţional la Sorbona (teza editată, la noi în 2014, la Ed. Universităţii) şi ample, complexe cercetări postdoctorale în Germania şi Austria (bursier al fundaţiilor Rockefeller şi Humboldt), membru al Consiliului Legislativ şi Profesor de Drept civil la Facultatea de Drept (UAIC), „epurat” în 1950, apoi „încadrat” la… Şcoala de corecţie, ulterior şi la o… „şcoală ajutătoare”. Politică nu făcuse, o viaţă de studii şi muncă intelectuală de înalt nivel, voinţă, disciplină, vocaţie, creativitate. Coloană vertebrală a demnităţii incoruptibile (prin frică sau oportunism). Participări la Congrese Mondiale de Filosofia Dreptului şi Filosofie Socială, cu conştiinţa pe deplin întemeiată (deloc narcisistă) a valorii sale, de largă recunoaştere internaţională, şi sentimentul de legitimă mândrie al reprezentării creaţiei intelectuale româneşti în lume. Cândva copilul de preot din Vorniceni (Botoşani), şcolarul, liceanul, studentul, doctorandul Profesorul şi cercetătorul savant, mereu recunoscător dascălilor şi maeştrilor săi, iubitor de ţară (nu „retoric”: muncă, competenţă, creaţie), ataşat studenţilor şi breslei sale, Universităţii, dedicat exemplar unei familii exemplare. Înmormântat alături de părinţi şi de soţie, elveţianca francofonă Rica (Voisin) Ionescu, la Vorniceni. Ce „lecţie” înaltă de viaţă, pasiune, demnitate: pentru noi toţi, cei de „azi”!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar