Pe culmile munţilor

Muntele – formă de relief stâncoasă ce depăşeşte înălţimea de 800 m şi acoperă circa 25% din suprafaţa uscatului Terrei – reprezintă pentru mulţi simbol, legendă, mit, obiect de studiu, descris şi cântat în versuri de literaţi, căutat şi urcat de îndrăzneţi care doresc să se afle cât mai aproape de cer, absolut, divinitate. Urcuşul pe munte semnifică ascensiune spre (auto)cunoaştere, perfecţiune, veşnicie. Oare există vreun om care să nu fie fascinat de frumuseţea şi misterele muntelui? Pare că toate lucrurile cu adevărat importante s-au întâmplat pe culmile munţilor.

Moise a primit Tablele Legii pe muntele Horeb (Sinai) la poalele căruia se află Mănăstirea Sfintei M.Mc. Ecaterina. Iisus a fost ispitit de diavol pe muntele Carantaniei, pe malul Iordanului aproape de Ierihon. Pe munte a rostit Fericirile („Predica de pe munte”), iar rugăciunea „Tatăl nostru” a fost spusă în Grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor. Schimbarea la Faţă s-a petrecut pe Muntele Tabor, martori la discuţia Mântuitorului cu proorocii Moise şi Ilie fiind apostolii Petru, Iacov şi Ioan. Athos-ul sau Sfântul Munte este numit „Grădina Maicii Domnului”. Ceahlăul – „uriaşul cu fruntea-n soare” este considerat Athosul României pentru schiturile şi peşterile în care au vieţuit pustnicii şi călugăriţile din vechime. În fiecare an, IPS Părintele Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, urcă pe Ceahlău şi ţine slujba la Mănăstirea cu hramul Schimbării la Faţă, situată la altitudinea de 1800 m, la jumătate de oră de urcat pe Vf. Toaca (1904 m). Alecsandri, Coşbuc, Hajdeu, Topârceanu, Hogaş, Vlahuţă, Sadoveanu, Blaga şi mulţi alţii au închinat pagini întregi muntelui.

Vacanţele le-am petrecut hălăduind pe dealurile Bohotinului, la bunicii de pe mamă. Nu trecea săptămână fără să urcăm pe dealul Chetriş, după cum îi spun sătenii, cel mai înalt punct din sat. Avea o prăpastie formată în urma unor alunecări de teren. Astăzi nu se mai zăreşte deoarece s-a acoperit cu vegetaţie. Căţărarea prin prăpastia nisipoasă, cu ajutorul buruienilor şi arbuştilor, era o provocare pentru copii. Bunica ne avertiza mereu să nu ne ducem în acel loc, să nu se rupă vreun mal de pământ, să nu ne prăvălim. Dar cine o asculta, „copii cuminţi şi babe frumoase”… Chetrişul Bohotinului a fost muntele copilăriei mele.

Până să termin facultatea, contactul meu cu muntele a fost mai degrabă unul vizual, din autobuz sau din tren. O excursie în zona Neamţului (1986) primită pentru obţinerea premiului I la concursul de biologie „Emil Racoviţă” şi două tabere şcolare la Slănic-Moldova (1987) şi Durău (1988) m-au apropiat de munte. La Slănic-Moldova, odinioară numită „Perla Moldovei” pentru apele minerale, am parcurs „traseul celor 300 de scări”, o plimbare lejeră prin pădurea muntelui Dobru din grupa munţilor Nemira.

După ce am luat licenţa (1999) am plecat la vărul meu de la Piatra Neamţ cu gândul să urcăm pe munte. Aveam dorinţă, putinţă, dar experienţă şi echipamente ioc. Am luat trenul-personal spre Bicaz, de aici un autobuz prăfuit spre Bicaz-Chei, apoi pe jos până la Lacul Roşu. Distanţa de la Bicaz-Chei – Lacul Roşu e de circa 11 km. Am înnoptat într-o căsuţă dintr-un complex situat lângă râul Bicaz în nişte condiţii care, astăzi, ar descuraja pe mulţi. A doua zi, am făcut un tur al Lacului Roşu, după care ne-am întors la Bicaz. La întoarcere, în Personalul Bicaz-Piatra Neamţ, am remarcat trei tineri cu bocancii înnoroiaţi, echipaţi cu rucsaci ca de armată, corzi pentru căţărare. Pe figurile lor se citea oboseală, dar şi satisfacţie. Veneau de pe Ceahlău. Atunci am hotărât că trebuie să mă împărţăsesc din bucuria urcuşului pe munte.

În august 2003, în preajma prăznuirii Sfintei Marii, am pornit pe Ceahlău cu gândul să ajung pe Vf. Toaca. Eram echipat sport, dar inadecvat pentru un traseu montan, cam ca „pantofarii” de astăzi: adidaşi, trening, două tricouri de bumbac pentru schimb, un rucsac ce conţinea 2 litri de apă, un sendviş, o ciocolată şi câteva mere. Nu auzisem de beţe de trekking, lanternă frontală, polar sau pelerină de ploaie. Am urcat pe traseul Izvorul Muntelui – Poiana Maicilor – Cabana Dochia – Vf. Toaca. După circa jumătate de oră de mers, curgea apa de pe mine, descopeream muşchi şi oase care trozneau. Am făcut un popas pe la „Clăile lui Miron” pentru oleacă de hodină în iarba grasă, între cele două stânci impunătoare. Legenda vorbeşte despre un cioban bătrân, Miron, care păştea mioarele pe aici şi doinea ca nimeni altul. Când am ajuns la Cabana Dochia am simţit o bucurie ca atunci când am luat 10 la examenul de „Doctrine politice” la profesorul Anton Carpinschi. L-am întrebat pe vărul meu, Cătălin, cât mai era de mers până pe Toaca. Pentru încurajare îmi spune că în maxim o oră admirăm de sus Lacul Bicaz şi toţi munţii din prejur. Îmi aduc aminte că am urcat pe vechea scară de lemn, cam putredă, cu unele trepte lipsă. O puzderie de flori delicate încântau ochii. Nici acum nu am cuvinte să descriu bucuria ascensiunii pe Vf. Toaca cu toată priveliştea care se înfăţisa ochilor. Aşa a început o poveste de dragoste care continuă şi astăzi.

În fiecare an urc Ceahlăul. Am parcurs aproape toate traseele, de la Izvorul Muntelui (pe la Poiana Maicilor, Lutul Roşu, Jgheabul cu hotar), de la Durău (în urcare pe la Cascada Duruitoarea şi la coborâre pe la Cabana Fântânele), Bicazul Ardelean (Schitul Stănile). Am urcat Ceahlăul în toate anotimpurile, şi ziua, şi noaptea. Am mers cu ghid montan şi pe „nemarcate”. Cred că cel mai frumos moment a fost în 2019, de Ziua Naţională a României, când am urcat cu toată familia (soţia şi cele două fete) şi am înnoptat la Cabana Dochia. Răsăritul soarelui a fost de poveste, ireal, o explozie de lumină roşie peste toată zăpada ce învelea brazii şi stâncile. Şi acum simt aroma cafelei savurate pe îndelete pe terasa de la Dochia.

De la prima mea drumeţie pe munte au trecut ceva ani în care s-au adăugat multe alte vârfuri în CV-ul de montaniard. Fetele mele au peste 10 vârfuri urcate. Pe când avea 5 ani, fata cea mică a urcat Pietrosul Rodnei (2303 m), cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali. Anul acesta a urcat pe Vârful Peleaga (2509 m) din Retezat. Rarăul, Giumalăul, Calimanii, Rodnei sunt vizitaţi în fiecare an. Pe traseele montane complicate, tehnice, cu pasaje expuse urc doar cu ghid montan autorizat, cu toate cunoştinţele şi echipamentele necesare unei drumeţii fără probleme. Cu ghidul am fost iarna, la cort, în Munţii Hăşmaşului. Cel mai înalt vârf pe care am urcat a fost Musala (2925 m) din Bulgaria, considerat „acoperişul Balcanilor”. Vârful Athon (2033 m), care priveghează tot Sfântul Munte Athos, a însemnat experienţa epuizării fizice şi a smereniei. Un examen fizic deosebit a fost urcuşul pe creasta Pietrosului Bistriţei, parcursă integral pe zăpadă. Via Ferrata Astragalus din Cheile Şugăului-Munticelu şi Wild Ferenc din Suhardul Mic se adaugă la Best of.

Cred că cel mai frumos munte din România este Piatra Craiului, considerat şi cel mai tehnic munte, cu pasaje solicitante, pe care nu ai voie să greşeşti. Am parcus creasta Craiului pe bucăţi, Nordica şi Sudica, în ani diferiţi, cu ghid montan şi prieteni faini. Dacă Ceahlăul a fost un fel de examen de licenţă, Vârful Moldoveanu un masterat, iar Piatra Craiului este doctoratul drumeţiilor montane din România. Bucegii şi Făgăraşii sunt spectaculoşi, au o frumuseţe aparte. Mă feresc de aroganţa de a spune că am cucerit vreun munte. Muntele înseamnă autocunoaştere, efort, smerenie. Urci pe vârfurile munţilor şi dai slavă lui Dumnezeu că ai ajuns sănătos unde ţi-ai propus. Restul e… frumuseţe, linişte, bucurie.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi