Perţ (II)

A doua zi dimineaţă l-o scuturat de umăr un domn cu ramă subţire de aur:

– Scoală, nea Pătură! Ce-ai făcut, ţi-ai omorât nevasta.

Moş Mitriţă, care păştea vacile pe Râpa Adâncă, o văzuse pe Anuţa ţeapănă, căzută în ogradă. Anunţase miliţia. Pe urmă venise domnul de la criminalistică, cel cu ochelari cu ramă de aur. Perţ o susţinut la anchetă, apoi la proces şi toată viaţa lui că n-a omorât-o el.

S-o întors din puşcărie după vreo zece ani. Zicea că nu-i aşa rău în puşcărie, doar c-o mai făcut încă „două-trei armeţi”. Nu l-au mai primit înapoi la uzină. Nici nu-l prea mai trăgea inima spre muncă la uzină, la program. Lucra pe la oameni „cu ziua” sau mergea „cu marfă” – cireşe, zarzăre, struguri – în pieţele din oraş. A adus femei acasă, trei la număr, că îi trebuia muiere la casă, spunea. Dracu ştie pe unde le găsea. Dar nici una n-a făcut purici la el. Când vedeau sărăcia de la Perţ, că, dacă apucai o mâţă de coadă şi o învârteai prin odăi, n-avea de ce se apuca, s-au cărăbănit una după alta.

A patra de-abia terminase zece clase. Era înaltă, zdravănă, cu un piept ca o proră de vapor. „Băi, la asta m-aş băga şi eu!” zicea Iacob tinichigiul şi scuipa o înjurătură de admiraţie. Rămâneai prost să vezi mândreţea ceea de fată alături de Perţ cu moaca lui boţită de băutor fruntaş de parcă înghiţise o sticlă.

Se aprinsese rău Perţ: o corcolea, o nenerea! Fata n-arăta că vre să plece ca celelalte – cel puţin deocamdată, că fugise de-acasă de la părinţi şi n-ave unde se duce. Dar fraţii lui Perţ – Gheorghe şi Vasile – intraseră la griji. Se temeau că dacă Perţ se ia cu acte cu Minodora, aşa o chema pe fată, pierd moştenirea: via şi casa lui Perţ. Aşa că într-o zi, când Perţ era plecat „cu marfă” în oraş, au venit şi-au alungat fata. Gheorghe i-o tras câteva peste ochi şi:

– Hai, valea! Şi să nu te mai prind pe aici!

Moş Mitriţă, tot el, care păştea vacile pe deal, o văzut cum Minodora o dat s-o ia la fugă să iasă pe poartă. Dar Gheorghe, fratele mai mare, a zis:

– Nie, boală! Pe acolo ies femeile de treabă. Curvele sar gardul.

Şi i-o mai tras vreo două poace, mânând-o spre gard. Pe acolo o trecut sărmana fată. O încălecat gardul ş-o sărit ca o capră dincolo. Noroc că era năltuţă. Când s-o-ntors Perţ, o găsit numai borşul neînăcrit, că Minodora n-apucase să-l termine. Peste vreo două zile Minodora o venit cu unul cu maşina. Pândise când Perţ era plecat, o intrat în casă şi şi-o luat lucrurile. Pe lângă ale ei, o luat şi o grămadă de boarfe ale lui Perţ.

Şi uite aşa Perţ o rămas chiar în curul gol. Dar nu-i păsa de asta. Nu se sinchisea de sărăcia lui, nici nu se ruşina în faţa oamenilor. Umbla cu nişte haine rufoase, vai de capul lui! Iar pantalonii lui lucioşi de lip, fără nasturi la prohab (e de prisos să mai spun că pe dedesubt nu avea nimic), făceau pe femeile întâlnite pe drum să întoarcă capetele. Vara urca prin pădure şi mergea la iazul de la Gostat să se scalde alături de copii. Iarna – Dumnezeu mai ştie.

După un timp hainele i-au ajuns zdrenţe, dar el nu bindisea de asta: măcar acum nu trebuia să se ducă în lume îmbrăcat cum trebuie. Trândăvea toată ziulica într-o colibă pe care şi-o făcuse în fundul viei: asculta păsărelele, privea răsăriturile şi asfinţiturile, nucul uriaş care se clătina domol sub bătaia vântului. Iar primăvara asculta nopţi întregi privighetorile. După care se întorcea pe partea cealaltă. Oamenii numeau coliba cu ironie aspră RFG-ul lui Perţ, adică Refugiul în Fundul Grădinii. Trebuie spus că pe consăteni îi jignea de-a dreptul puturoşenia lui ieşită din albie. Iar lipsa lui de mândrie era de neînţeles pentru ei. Îi supărau bălăriile din ogradă şi din grădină, gardurile dărăpănate, obosite sub greutatea zmeurişului, via lăsată de izbelişte şi celelalte.

Perţ nici nu mai bea. Iar acest fapt făcea să crească repulsia oamenilor faţă de el. Dacă ar fi băut, ar mai fi avut o scuză, ar mai fi trezit un fel de milă, dar aşa… Pe vremea aceea, era în primii ani ai lui Ceaşcă, lumea începuse să bâzâie harnic precum albinele într-un stup: îşi cumpăra televizoare ruseşti cu lămpi Rubin, Rekord sau Temp, mobilă făcută în Iugoslavia sau Polonia, motociclete Jawa, umbla după servicii bănoase la oraş, agonisea bani la CEC ca să meargă vara la mare. Iar în vremea asta Perţ trăia ca un sălbatic: bălăngănea picioarele în apa iazului alături de copii, stârnind curcubeie de stropi, îşi tăia părul îmbâcsit cu o custură făcută dintr-o coasă, căuta câte-o ceapă în straturile însămânţate primăvara şi uitate neplivite. Noroc de femei mai bisericoase, care-i lăsau câte-o strachină de mâncare la poartă (că de intrat n-ar fi intrat nici să le pici cu ceară: era împotriva bunei cuviinţe). Şi se gândea… dracu ştie la ce se gândea! Iar în vremea asta oamenii îl urau pentru buruienile de peste tot, pentru ferestrele murdare şi pentru câte şi mai câte. Nu-l puteau suferi şi pace!

Nu puteau pricepe că Perţ era fericit.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist