Serafima

De altminteri noi, colegii, nici nu-i ziceam Serafima, ci Lupina, un nume provenit de la Lupu, numele ei de familie. Cel care i-a dat porecla de Lupina probabil că a simţit, ca noi toţi, că numele Serafima nu i se potriveşte.

Serafima arăta mai degrabă ca un actor solid pus de un regizor aiurit să joace în travesti. Masculinitatea agresivă a Serafimei nu se resimţea numai în fizic – era înaltă şi puternică, un zdrahon cu un fel de pătlăgică roşie trântită în locul nasului, cu mâini butucănoase, de salahor, cu o gură voluntară, mare, cu un puf cam prea vizibil deasupra buzei superioare (iar când îşi epila firele sârmoase rebele de sub nas, rămânea acolo o piele albă, care contrasta vădit cu faţa-i congestionată), ci şi psihologic, spiritual, nu ştiu cum să spun. Mai întâi că se simţea mai bine printre băieţi. Cel puţin aşa cred. Nu vreau să insinuez că mai bine ar fi fost să fie bărbat, că asta e la modă acum. Dar în liceu – când am cunoscut-o eu – mergea des cu băieţii în pauze la WC şi trăgea din ţigară. Nu-i vorbă, mai erau fete care „pipau”, însă doar aşa, câte o ţigăruşă scumpă la vorbe ieftine în timpul vreunei serate. Serafima însă pufăia ca un turc, vorbea tare, râdea sonor. În general se distingea mai dihai la bucuriile acestea ale vieţii, pe care le resimţi şi mai intens la vârsta adolescenţei, decât la carte.

Prin tenul ţigănos (scuzaţi, nu găsesc alt termen mai puţin incorect politic), prin înălţimea ei chiar mai mare decât a băieţilor, prin sprâncenele ei negre, groase, aproape îmbinate, de sub care te privea posac vultureşte (însă asprimea privirii scădea datorită nasului comic, de pătlăgică chiflicită), prin tot trunchiul drept, fără rotunjimi feminine sub sarafanul urât de pe vremea lui Ceaşcă, sarafan lucios de-atâta purtat, te făcea să te gândeşti la vreun adjutant provenit din vreun afund de mahala, ridicat anume în grad ca să muştruluiască la sânge trupa, o deşcă fără complexe freudiene, un brutal cu fruntea îngustă. Brutală era şi Serafima zisă Lupina. Pocnea băieţii cu pumnul în spate cu o satisfacţie rânjită de camarazi la armată, care se regăsesc goi puşcă în camera de baie. Eu însumi am primit un asemenea dupac din partea ei, pe care l-am „dus” vreo trei zile. Era bătăioasă rău, provenea din Păcureţ, unde bătaia era un fapt de viaţă cotidian. O colegă mi-a spus că taică-său cânta la elicon într-o fanfară ţigănească. Nu ştiu cu certitudine, dacă era aşa. Cu toate că dirigintele i-a chemat mereu, părinţii Lupinei n-au venit niciodată la şcoală, la şedinţe sau la sfârşit de an şcolar.

Glasul Serafimei era, ce-i drept, feminin, dar mereu te aşteptai ca din gura aceea mare, virilă, de viitoare ţaţă de mahala, din tot trupul acela de huidumă de circ în devenire, cu nasul ca o gogonică dată în pârg, te aşteptai, zic, să revină la normalitatea ei adevărată: să-şi scoată peruca de travesti şi să bubuie cu glas de bas profund. Fiindcă totul în ea – mustăcioara de fante de Obor, mâinile mari, bărbătoase, până şi ţâţele din început plate, nu ştiu cum, mozolite – avea ceva care te făcea să nu o tratezi ca pe o fată. Mai degrabă amintea de o mamă de trib, cu ţâţe vlăguite, cu sfârcuri rozalii, la care suge vârtos o ceată de ţânci. Daaa! De fapt, asta era Serafima-Lupina: una din acele fiinţe care trăiesc intens bucuriile şi tristeţile vieţii. Cresc, se simt ca puiul în găoace în locul care le este dat pe pământ, nasc, cresc copii şi mor – fără complicaţii, fără ispite şi complexe (sau cu complexe nesimţite).

Aşa trebuie să fi fost. Am fost colegi, dar n-am cunoscut-o prea bine. Întâi pentru că ea abia trecea clasa, iar eu făceam parte din „elita” clasei, elită care, la vârsta aceea, este foarte exclusivistă. Nu-mi trezea interesul. Mai mult ca sigur că nici al ei faţă de mine. Aşa că raporturile noastre au fost ca a doi câini care se întâlnesc şi se miros o clipă sub coadă, după care se ignoră.

După liceu n-am mai întâlnit-o pe Serafima. Aşa că asta-i cam tot.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist