Ghid de sifonat bani publici

Este deja un lucru general recunoscut, unul evident, o regulă nescrisă acceptată, faptul că majoritatea celor care ne conduc trebuie să fie hoţi. O recunoaştem pe faţă, fără ocolişuri, fără să ne minţim frumos, fără să ne amăgim. Cei care ajung la un moment dat în funcţii de conducere, cu drept de semnătură pe dat şi luat bani vor fi în marea lor majoritate o variantă de hoţ de drept comun, adică unul care fură bani pentru folosul propriu. E cel mai cinstit mod de a explica lucrurile.

E adevărat că un primar, de exemplu, nu fură ca un ciorditor din buzunare, nu bagă direct mâna în portofelul cetăţeanului, trebuie să privim situaţia lui dintr-o altă perspectivă. Acţiunea pe care o desfăşoară ca să transfere bani din bugetul local în propriul cont este însă în final identică cu aceea a oricărui borfaş din tramvai.

Românii deja ştiu acest lucru la modul general, de aceea la fiecare scrutin electoral când viitorii hoţi se prezintă în faţa lor pentru voturi şi le fac promisiuni pe bandă rulantă, ei le anticipează traiectoria pe care o vor avea când vor ajunge în funcţie, dar pur şi simplu nu au de ales, cineva trebuie să fie primar, parlamentar, preşedinte. Dacă n-ar fi situaţia asta jenantă cu alegerile democratice, unde absolut oricine poate participa, indiferent de experienţă, pricepere, caracter, istoric, oamenii ar alege mai bine, ar şti că numai cel care a dovedit curaj în teren, isteţime în soluţionarea problemelor concrete din comunitate, care e harnic şi cinstit dovedit în timp are abilităţile necesare pentru a fi conducător şi va face cu adevărat treabă. Chiar dacă există riscul ca după aceea să fie şi el corupt de putere, vor avea totuşi garanţia că măcar o perioadă consistentă va fi bun şi cinstit acolo sus.

Românii nu ştiu însă mulţi dintre ei cum are loc exact furtul propriu-zis din banii lor. Nimeni nu explică pas cu pas acest proces nicăieri. Toată lumea ştie nişte termeni generali, are nişte bănuieli, dar nu cunoaşte mecanismul concret prin care se desfăşoară exact acţiunea de sustragere.

Ei bine, m-am interesat, dar am găsit extrem de puţine materiale pe acest subiect în mediul online şi foarte puţine concludente. A trebuit să apelez la un contabil ca să reuşesc să pun cap la cap şi negru pe alb şirul logic şi practic prin care un primar, de exemplu, poate să facă magia furtului din bani publici pentru a se chivernisi el însuşi.

Termenul de sifonare a banului public se referă la acţiunea de a extrage o sumă de bani în mod ilicit dintr-o plată făcută de o instituţie a statului, din bani publici adică, şi a o direcţiona către un cont sau portofel al cuiva particular. Respectivii bani publici sunt astfel însuşiţi la propriu de o anume persoană.

Termenul de „parandărăt” se referă la partea de câştig ilicit ce îi revine unui ins cu drept de decizie, implicat într-o acţiune de sifonare a banului public. De regulă reprezintă undeva între 10 şi 30% din preţul total al unei plăţi.

Sifonarea se face întotdeauna cu acordul a cel puţin două părţi: reprezentantul statului cu funcţie şi drept de decizie şi cel care oferă produsul sau serviciul pentru care este necesară plata. Banul trebuie aşadar să pornească de la unul şi să ajungă la altul, dar în final o parte sunt deturnaţi. Sumele vehiculate sunt în general de la zeci de mii de lei în sus, altfel nimeni nu se bagă pentru că nu merită riscul. Fiindcă la fel ca orice infractor care este conştient de ceea ce face, conducătorii-hoţi îşi asumă riscul de a fi prinşi la un moment dat şi de a plăti cu propria libertate faptele comise (câţiva ani în puşcărie), ştiind însă că vor rămâne în final cu banii furaţi. Cu alte cuvinte, trăgând linie, riscul merită asumat, din punctul lor de vedere. Totul este calculat şi bine pus la punct. Nimeni nu intră în această afacere fără să ştie ce i se poate întâmpla. Dacă n-ar ieşi nimeni câştigat din asta, ci ar fi numai păgubiţi, nu ar mai intra neam de politician în ea, ar pleca toţi la muncă în Italia.

Pe scurt am să prezint câteva metode de furt din banul public, pe care am reuşit să le aflu cu greu, practicate de români cu funcţii publice care se pretind pe faţă a fi oameni cinstiţi şi bine intenţionaţi. Cu siguranţă mai sunt şi altele, şi le aştept cu mare interes pe adresa redacţiei sau pe Facebook, dacă doreşte cineva să le împărtăşească.

1. Achiziţiile umflate la preţ. Probabil este cea mai frecventă metodă de sifonare a banului public şi constă în achiziţia de produse ori servicii la preţuri mai mari decât valorează acestea în realitate, diferenţa regăsindu-se în buzunarele participanţilor.

Exemplu: un primar achiziţionează de la o firmă prietenă 200 coşuri de gunoi la preţul de 700 lei per bucată. Preţul real al produsului, pentru un profit decent, este de 300 lei bucata. SRL-ul încasează banii legal, plăteşte impozit pe profit 16%, sau 1%, dacă e firmă mică, şi îi poate scoate oricând şi da parandărăt edilului la o cafea, plătind 5% impozit pe dividende, aplicat la dividendul brut, şi 10% contribuţii la asigurări de sănătate. Nimeni nu poate dovedi absolut nimic decât dacă se organizează un flagrant cu bani marcaţi.

Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care, să zicem, trebuie făcut un trotuar dintr-o localitate pe o lungime de 10 km şi cu o lăţime de 2 metri. În loc de 10 km se fac doar 6 sau 7, şi în loc de 2 m se fac 1,5. Banii se plătesc pentru lucrarea din acte, restul rămaşi după cea din teren reprezintă parandărătul.

2. Evitarea licitaţiei. Dacă o lucrare necesită o sumă care atinge pragul la care trebuie făcută licitaţie, unde pot interveni surprize de la alţi participanţi din afara cercului de infractori al edilului, se împarte contractul mare în altele mai mici care nu necesită licitaţie. Apoi se atribuie lucrările direct, pe rând firmei prietene şi totul revine la regula de mai sus.

3. Vicii ascunse. Dacă totuşi nu se poate evita o licitaţie, se convine cu firma prietenă să liciteze cel mai bun preţ, poate fi şi unul nerealist, pentru a asigura eliminarea celorlalţi participanţi, apoi, pe parcursul lucrării se inventează vicii „ascunse” pentru a se ridica din nou costul general la cel necesar părţilor interesate.

La următoarea campanie electorală firma prietenă va contribui cu sume substanţiale pentru a asigura din nou câştigul funcţiei prietenului din primărie, sau pentru al altuia nou şi mai de încredere, şi totul continuă la nesfârşit.

După cum se poate observa situaţia este exact ca într-un grup de crimă organizată de tip mafiot, în care există nişte reguli clare şi înţelese de toţi pentru a se comite ilegalităţi. Cu singura diferenţă că aceşti oameni sunt de fapt cei care au în mână frâiele ţării, care deţin puterea în stat, care apar la televizor vorbind despre interesele patriei şi ale cetăţenilor ei. Pe lângă aceştia mascaţii care intră peste tine în miezul nopţii să te prade par nişte oameni cinstiţi, direcţi şi corecţi.

Briscan Zara este scriitor şi publicist