Caută 
1 MIN
I. Apocalipse Now
Cea mai mare catastrofă socială românească din ultimul secol – şi care e cu atât mai gravă cu cât e invizibilă – e absenţa totală a gândirii critice în şcoli. Comuniştii au interzis predarea logicii, iar post-comuniştii au introdus materia doar la clasa a noua, şi doar ca materie abstractă. Nicăieri în România nu se predă logică sub forma aplicată a unor cursuri de gândire critică.
În consecinţă, oamenii sunt complet debili din punct de vedere analitic, incapabili să evalueze critic raţionamente.
Cei din lumea sportului atrag atenţia, pe bună dreptate, asupra efectelor nocive ale dispariţiei orelor de educaţie fizică din şcoli. Dar, deşi gravă, debilitatea fizică e cumva mai puţin gravă decât cea intelectuală – fiindcă pe prima o poţi vedea şi poţi deveni conştient de ea, pe când cea din urmă e invizibilă.
Mai mult, absenţa educaţiei în materie de gândire critică face ca inclusiv oamenii educaţi, cei care prin forţa lucrurilor ajung să conducă firme, instituţii publice şi chiar guverne să fie la fel de debili din punctul ăsta de vedere ca persoanele fără educaţie. Iar asta are consecinţe tragice pentru noi toţi.
În lipsa elementelor care-ţi permit să evaluezi singur argumente şi raţionamente, nu mai ai la îndemână decât emoţiile personale sau de grup şi diferite alte tipuri de salturi în neant.
Devin din ce în ce mai conştient de problema asta pe măsură ce generaţia mea îmbătrâneşte şi membrii ei ajung, inevitabil, să ocupe posturi de conducere sau de influenţă în zona publică sau privată. Ce văd mă îngrozeşte din ce în ce mai tare – mai ales, repet, în zona celor care din punct de vedere formal pot fi consideraţi educaţi.
Nicăieri în societăţile occidentale nu ai un nivel atât de ridicat de debilitate analitică în rândul celor educaţi. Iar asta dă măsura întreagă a catastrofei.
II. Alegeri fără candidaţi
Eu cred că toţi candidaţii care îşi anunţă intenţia de a candida cu mai puţin de 6 luni înaintea începerii campaniei electorale şi nu au deja o organizaţie solidă care să-i susţină sunt incompetenţi şi neserioşi. Toţi, fără excepţie şi independent de CV şi de culoare politică.
De ce? Pentru că nu poţi să ai şanse să câştigi dacă nu ai în spatele tău o organizaţie.
Organizaţia îndeplineşte trei funcţii fundamentale:
1. Recrutează şi pregăteşte voluntari.
2. Gestionează relaţia dintre candidat şi alegători (printre altele, scopul ei e acela de a creşte notorietatea candidatului şi/sau credibilitatea lui).
3. Strânge fonduri.
Fiecare din astea trei funcţii e defalcată şi normată pe obiective şi acţiuni specifice. De exemplu, necesarul de voluntari se stabileşte în funcţie de numărul de gospodării din zona în care vrei să candidezi şi în funcţie de procentul de gospodării pe care vrei să le incluzi în campania door to door. (Pont: campania door to door e cea mai ieftină şi de departe cea mai eficientă campanie.)
Nu intru în detalii, dar spun că pentru a crea o astfel de organizaţie îţi trebuie cel puţin 3 luni (de fapt îţi trebuie cam 5-6 luni, dar sunt eu generos) – iar pentru a o roda astfel încât să fie pe deplin funcţională îţi mai trebuie alte cel puţin 3 luni (de fapt tot cam 5-6 luni, dar iar sunt generos).
Dacă nu ai o organizaţie deja sudată şi rodată la începutul campaniei electorale, degeaba intri în cursă. Iar pentru a avea o astfel de organizaţie, trebuie să începi s-o construieşti cu cel puţin 6 luni înainte de începerea campaniei electorale (preferabil cam cu un an înainte).
Aşa că dacă n-ai o organizaţie, eşti incompetent şi neserios. Îţi pierzi timpul – şi ne faci şi pe noi să pierdem timpul cu tine. Mai bine ocupă-te de ce făceai înainte de a-ţi veni ideea de a candida. La urma urmei, alegerile nu pică din cer ca o surpriză, ştii cu ani de zile înainte când vor avea loc.
La noi însă, alegerile îi iau prin surprindere pe toţi – la fel ca iarna. Incultura şi incompetenţa organizaţională fac casă bună cu gândirea magică. Toţi cred că Facebook-ul îi va face primari sau ce vor ei să fie.
Drept urmare, imensa majoritate a candidaţilor ăstora nu va obţine în veci mai mult de 1%. Unii dintre ei vor ajunge, poate, prin noroc, la 3-4% – iar unul, cel mult doi, vor trece de 5% (în Bucureşti, cel mai probabil unul).
Ei bine, câţi dintre ei se vor întreba, după dezastru, unde au greşit? Câţi vor învăţa din ce-au greşit? Vă spun eu: niciunul. Dar pe toţi, fără excepţie, îi vom vedea – la fel de entuziaşti, la fel de proşti şi la fel de neserioşi – şi la următoarele alegeri.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
