Complicii comunismului

În toamna anului 2015, Thierry Wolton publica primele două volume, intitulate Călăii şi – respectiv – Victimele, din monumentala sa lucrare O istorie mondială a comunismului. Apare acum al treilea volum, care încheie trilogia, Complicii. Un adevăr mai rău decât orice minciună (editura Grasset; ca şi precedentele, volumul numără 1171 de pagini, format mare). Călăii şi Victimele arătau cum a funcţionat aparatul de represiune şi dădeau seama de amploarea crimelor comise. În Complicii vedem cum au fost posibile toate acele atrocităţi şi cum a reuşit comunismul să supravieţuiască vreme de un secol. De la bun început, arată autorul, comunismul a beneficiat de complicităţi şi de compromisuri vinovate. Wolton reface, cu puterea de sinteză pe care i-o cunoaştem, etapele succesive ale expansiunii comunismului. Extraordinar este faptul că natura criminală a sistemului a fost diagnosticată şi dezvăluită din capul locului de către spirite lucide ca Bertrand Russell, Leonid Andreiev, Albert Londres sau Joseph Conrad. Un francez, Serge de Chessin, care a fost martorul loviturii de stat bolşevice, a publicat în 1919 o carte cu titlul În ţara demenţei roşii. Şi s-ar putea cita încă alte exemple. Degeaba. Puterea sovietică a reuşit ulterior, printr-o amplă şi tenace acţiune de propagandă şi de intoxicare, să impună mitul ţării în care se construieşte viitorul luminos al omenirii. Lista e lungă, cu scriitori, ziarişti şi intelectuali (dar să nu-i uităm pe politicieni) francezi, britanici, americani etc. care au devenit, unii din naivitate (sau chiar, mai brutal spus, din prostie), alţii – mai grav – prin orbire voluntară, agenţi de influenţă ai Moscovei. Cazurile pe care le analizează Wolton – şi care sunt, în parte – cunoscute – ţin nu o dată de o zonă a penibilului absolut. Voi reveni asupra acestui aspect.

Autorul merge însă mai departe şi urmăreşte să discearnă mecanismele care au comandat aceste derive şi aceste complezenţe jalnice. Comunismul a avut puncte de contact, fie şi pentru perioade limitate, cu alte mişcări şi ideologii extremiste – cu nazismul în Germania, cu fascismul în Italia (Mussolini se reclama, iniţial, de la marxism şi de la socialism). Războiul civil din Spania a fost un laborator pentru propaganda Kremlinului şi pentru experimentarea tehnicilor de lichidare a adversarilor (mai exact, a foştilor aliaţi transformaţi, prin minciuni flagrante, în adversari). Moscova a speculat şi a potenţat sentimentele anticapitaliste şi antiamericane ale multor intelectuali occidentali; a anexat antifascismul aşa cum, mai târziu, va manipula – pe întreg globul – campaniile desfăşurate sub semnul „luptei pentru pace”. În Franţa comuniştii au avut abilitatea să se erijeze în forţa care ar fi condus Rezistenţa antinazistă. Propaganda sovietică a fost atât de eficientă încât a reuşit, multă vreme, să escamoteze pactul germano-sovietic din 1939, pe care, astăzi, regimul lui Putin se străduieşte să-l reabiliteze. S-a bătut atâta monedă, cu complicitatea laşă, dar nu dezinteresată a unei părţi a presei occidentale, pe ideea că antifascismul este marcă distinctivă a comunismului, încât anticomuniştii au ajuns să fie trataţi drept… fascişti. Nimic n-a putut zdruncina credinţa admiratorilor comunismului şi adeziunea „tovarăşilor de drum” (excepţiile nu fac decât să confirme regula): nici  cumplita foamete din Ucraina în anii ’20 (foamete provocată de Stalin pentru a zdrobi rezistenţa ţăranilor la colectivizare), nici proliferarea lagărelor de muncă, nici „Marea Teroare” declanşată de acelaşi Stalin spre finele anilor ’30, nici epurările şi procesele-mascaradă de la Moscova şi din ţările din Europa de est ocupate de sovietici, nici masacrul de la Katyn, nici reprimarea sângeroasă, în 1956, a Revoluţiei din Ungaria, nici catastrofa – de dimensiuni apocaliptice – provocată în China de Marele Salt Înainte şi, apoi, de aşa-zisa „revoluţie culturală”, nici agresiunea Coreei de Nord asupra Coreei de Sud şi nici, evident, agresiunea Vietnamului de Nord asupra Vietnamului de Sud, nici dictaturile caricaturale din România, Cuba şi Coreea de Nord etc., etc., şi nici, vai!, zecile şi zecile de milioane de victime sacrificate, cu cinism, pe altarul „învăţăturii marxist-leniniste”. Când, îndeosebi după şocul Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag a apărut în 1974), mitul sovietic a început să pălească, au luat naştere alte mituri, mitul maoist, mitul castrist, mai aproape de noi mitul Chávez în Venezuela etc. Rezervele de credulitate ale intelighenţiei occidentale par infinite. Un alt aspect i se pare lui Thierry Wolton încă şi mai scandalos. În repetate rânduri, capitalismul a salvat economia comunistă de la moarte. A făcut-o uneori din interese materiale, alteori din calcule politice, crezând că susţinând economic URSS sau China se păstrează un echilibru pe plan mondial. O iluzie ale cărei consecinţe sunt imprevizibile…

Toate regimurile comuniste s-au impus prin forţă, reaminteşte Wolton, iar sfârşitul lor s-a produs prin autodistrugere. Cum au contribuit „complicii” la prelungirea duratei de viaţă a acestor regimuri criminale vom încerca să vedem, avându-l drept ghid pe Thierry Wolton, în articolul de săptămâna viitoare.

P.S. Partea a doua a acestui articol va apărea vineri 29 septembrie.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor