Caută 
1 MIN
…Tocmai s-a întors si-mi pune în brate „ziarul cu carte”. Deschid cartea. „Cartea geme”. Geme de vampiri. Ce Borges? Ce Salinger? Charlaine Harris. Sunt Mort de-a binelea. Îi multumesc frumos aducatorului, desi îmi vine sa-l strâng de gât.
Cum, de la o vreme, ma misc tot mai anevoie, l-am rugat pe „domn’ doctor”, chiriasul meu, sa-mi cumpere de la chioscul din gang „Ziarul de Iasi cu carte”. I-am spus si ce carte. Ca sa nu fie nici o confuzie, i-am precizat: „Fii atent: se scrie B-o-r-g-e-s, dar se citeste Borhes.” Nu i-am mai spus si prenumele, ca sa nu-l complic. I-am dat si-o alternativa: „Daca nu gasesti Borhes, întreaba daca nu are, cumva, Gion Salingher – se scrie S-a-l-i-n-g-e-r…” Precizare oarecum inutila întrucât, daca „nu le are” cu spaniola, „domn’ doctor” le are cu engleza. Pe bune. Nu însa si cu autorii. Îi zic „domn doctor” fara nici o ironie, deoarece, peste câteva luni, terminând Medicina, chiar asta va fi: doctor. Când l-am primit în gazda, în urma cu 4 ani, l-am instalat într-o camera ticsita de carti, cum e si cea în care îmi duc eu veacul. Ma gandeam: ce favoare, pentru un tânar, sa aiba la îndemâna o biblioteca – asa cum eu, de-un exemplu, n-am avut! Sau „bunica” (în fapt, soacra; Domnul s-o aiba-n paza sa!) care, dupa ce s-a mutat la noi, la cei optzeci si treaba ei de ani, ne uimea (si ne si înduiosa) cu setea ei de lectura. Si din când în când doar ce-o auzeam: „Eh, dac-as fi avut eu în casa atâtea carti…” „Ce s-ar fi întâmplat?”, o „necajeam”, eu mai ales. „As fi fost mult mai desteapta!…” Cât despre studentul medicinist… Tocmai îmi aparuse o carte de proza si, cum pleca în vacanta de vara, i-am oferit-o, cu dedicatie, gândindu-ma ca e o lectura agreabila. Toamna, când se numara bobocii, alumnul s-a întors la „baza”, a mai dat niscaiva restante si-apoi a intrat pe fagasul normal: cursuri/ seminarii/ laborator/ calculator/ (telefon) mobil/ masina… Aveam cu el dialoguri zilnice, fiind un tânar dezghetat, plin de umor, simpatic. Ma asteptam ca, la un moment dat, sa spuna ceva despre carte (asa ar fi fost… politicos), dar el – nimic. Pâna când, nemairezistând (de! curiozitate de autor…) l-am îmboldit eu. Mi-a raspuns, cam încurcat: „Am citit atunci, în autobuz, la plecare… Pe urma… stiti, eu nu le prea am cu cititul…” „Nu prea le ai cu cititul?!”, m-am minunat eu. Asa ceva, de la un student, nu doar ca nu mai auzisem, dar îmi depasea orice închipuire. Însa, în anii ce au urmat, aveam sa ma conving: nicio carte, din biblioteca, n-a fost clintita, macar rasfoita, asa, de-o curiozitate. Sunt sigur ca nici titlurile de pe cotor n-au fost „vizionate”, tot de-o curiozitate, când sta omu’ întins în pat si se uita aiurea, fara nici un gând… Altminteri, chiriasul meu e un student bun si, aproape sigur, va fi un doctor bun. Îi va lipsi, însa, ceva esential.
…Tocmai s-a întors si-mi pune în brate „ziarul cu carte”. Deschid cartea. „Cartea geme”. Geme de vampiri. Ce Borges? Ce Salinger? Charlaine Harris. Sunt Mort de-a binelea. Îi multumesc frumos aducatorului, desi îmi vine sa-l strâng de gât.
Îngrijitoarea de la scara e cea mai mica si mai firava femeie pe care am vazut-o vreodata. Are doi copii, un sot (la fel de scund) si doua, uneori trei servicii. Din când în când vine si la mine, „sa-mi faca curat”. Când a venit prima data, nu-si mai lua ochii de la biblioteca. Mângâia cartile, le scutura – cum sa zic? – cu tandrete, le rasfoia, citea de ici, de colo si le punea la locul lor, dar parca ar fi vrut sa le ia cu ea. Timida, parca rusinata, mult mai târziu a îndraznit: „Mie-mi place sa citesc… N-am timp acasa, dar când merg la fabrica, sau la întoarcere, juma’ de ora, cu autobuzul, citesc. Citesc tot ce-apuc, dar… nu mai am ce. Nu-mi împrumutati si mie o carte?” De-atunci, are „carte de intrare” la biblioteca mea. Numai ca, epuizata de celelalte servicii, vine prea rar „la scara”, fiind înlocuita de fiul ei, elev în clasa a IX-a. Tot mic de statura, dar bine cladit si harnic. Nu-si pregeta nicio munca, din care poate câstiga „un ban pentru casa”. Cred, însa, ca – spre deosebire de maica-sa – „nu prea le are cu cititul.” Îl tachinez si-l tatonez „cum merge scoala?” „Scoala merge… Eu stau.” Aflu ca, „pentru mâine”, la româna, are de învatat „despre viata lui Eminescu”. „E lectia asta în carte? Dupa ce înveti?” „E în carte, dar… iau de pe internet”. Nu stie nimic despre Eminescu, desi a auzit ca e poet… Îi rezum, mai mult în joaca, viata lui Eminescu, insistand sa retina macar data nasterii si a mortii. La care vine întrebarea consternanta: „La ce-mi foloseste mie sa stiu când s-a nascut Eminescu? Sau când a murit?” Trebuie sa recunosc ca, pe moment, am ramas fara replica. Ba, chiar, m-am întrebat si eu: la ce i-ar folosi?! Nu poate matura scarile, spala veceurile, cara gunoiul, daca nu stie când s-a nascut Eminescu? Dar am încercat, totusi, sa gasesc o justificare pentru vârsta lui, a unei astfel de teribile memorari: „Uite, zic, esti si tu cu o fata… sau într-un anturaj. Daca te întreaba, cumva, când s-a nascut Eminescu si tu nu stii? S-ar putea sa scazi în ochii ei, sau chiar sa te paraseasca. Dar, daca stii, e posibil s-o cuceresti. Nu mai zic ca, la o adica, i-ai pune tu, pe ceilalti, în încurcatura.” Baiatului i s-a luminat fata si parca-parca era hotarât sa-nvete câte ceva despre viata lui Eminescu…
Nicolae Turtureanu este poet si publicist.
