Caută 
1 MIN
Am descoperit mai demult, într-o vară când mă dusesem la maică-mea, în podul casei, un volumaş de Liviu Damian, Altoi pe o tulpină vorbitoare, apărut la Literatura Artistică hăt în 1978. Eram, pe atunci, în clasa a opta şi, dacă memoria nu mă dă de sminteală, deja îmi apăruse un poem (iertaţi-mă că folosesc acest termen emfatic) în gazeta raională, Octombrie roşu – cred că aşa se numea. Uitasem că-l aveam chiar de la poet, cu autograful lui. Mi-l dăduse de Ziua poeziei, în 1980, an când tocmai intrasem la Facultate.
Nu-mi amintesc, oricât m-aş căzni, în ce împrejurări anume şi-a scris Liviu Damian rândurile acelea sigure, pline de o generoasă largheţe. Stătea în picioare sau pe o bancă în scuarul din centrul capitalei, unde se mai organizează şi acum, apropo, ziua respectivă? Nu-mi pot defini lumina de atunci, nu mai aud rumorile, nu-mi dau seama în ce era îmbrăcată lumea de atunci. Mi-a rămas numai o pată difuză: prea puţin ca să reproduci, „paleontologic”, o împrejurare.
Îi priveam în vremea aceea, pe poeţi, cu ochi dilataţi de uimire şi spaimă. O spaimă culturală, în bună parte, bineînţeles, dar şi – nu râde, citeşte-nainte! – oarecum metafizică: îmi păreau nişte semizei, fiinţei coborâte din ceruri absconse. Şi mai şi vorbeau o limbă spargă!..
Mă uit acum prin geam la apa nemişcată, vitrificată parcă a lacului de peste drum, ascult – ca să omor tăcerea, singura care îmi dă cele mai obstinate aprehensiuni – Rammstein şi citesc în Cântecul vântului:„Sfeşnice, să nu te temi./ Lumânarea nu ţi-o iau […] Lumânarea în mâna mea/ Arde cât îmi trebuie”… Dacă am dispune, într-adevăr, de final, probabil că am trăi mai consistent, ne-am gospodări mai bine umorile şi tabieturile. Conştiinţa acută, sprijinită practic, a finitudinii, ar putea fi o condiţie importantă a longevităţii. Şi poate că şi a eficacităţii…
*
Ce-am citit odată pe site-ul Gândul–lui: ştirea despre o britanică, Alyce Pyne, care a murit de cancer, la numai 17 ani. A fost diagnosticată cu boala Hodgkin – un cancer al sistemului limfatic. Când a aflat (împlinise 13 ani), şi-a făcut o listă de lucruri pe care şi-ar fi dorit să le realizeze înainte să moară. A avut şi un model: filmul The Bucket List, cu Morgan Freeman şi Jack Nicholson. A publicat ca atare lista pe blogul ei personal.
Efect incredibil: „oameni din întreaga lume şi chiar vedete oferindu-se să o ajute pe adolescentă să îşi îndeplinească visurile”. A văzut astfel balene, a înotat cu rechinii, a luat parte la o petrecere privată într-un cinematograf şi i-a întâlnit pe membrii formaţiei „Take That”…
Ultimul mesaj postat pe blog la 31 decembrie 2012 (unde eram eu însumi? – în odaia aceea duşmănoasă, cu pereţi care tăceau într-un fel ameninţător, un personaj adânc repliat în el însuşi): „Nu-mi vine să cred că pot să vă spun «Un An Nou fericit» tuturor. […] Nu cred că există vreun doctor care s-ar fi aşteptat să fiu acum aici. […] Obiectivul meu pentru noul an este să mă mai îngraş puţin pentru a căpăta mai multă energie”.
Dar, vai!, sâmbătă maică-sa anunţa: „Draga noastră fiică, Alice, a primit aripile de înger…”.
*
M-am surprins la un moment dat că au plecat: rând pe rând, cu toţii. O grămăjoară de oameni, nesfârşit de dragi… Ştiu, chiar dacă nu cred, chiar dacă toate faptele lumii, toată logica ei îmi aţâţă neîncrederea, că stau acum undeva deasupra creştetului meu, aşa cum stau eu în clipele astea şi privesc o literă pe monitor, şi mă urmăresc cu interes – o echipă de fani fără de prihană, care se agită, pariază, poate, şi rostesc nebunatici îndemnuri pentru cel care orbecăieşte de partea asta a cristalelor… Cum să le spun ce dor mă apucă uneori de ei? Cine te-ar crede că tastezi cu ochii împăinjeniţi? Numai sfinţii de ei, numai oamenii aceştia care au împrumutat chip şi căldură lui Dumnezeu.
Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
