Primăvara egipteană (I)

La scurt timp de la izbucnirea revoltelor din ţările arabe – mai corect spus, musulmane -, eveniment numit generic “primăvara arabă”, am scris că această primăvară s-a schimbat, repede, în iarnă. Doar în Tunisia şi Algeria, ţări aflate de mai multă vreme sub influenţa europeană, putem vorbi de un oarecare avans pe calea democraţiei de tip euro-atlantic. În rest, situaţia ori s-a complicat, ca în Egipt, Siria şi, recent, Turcia ori s-a revenit la status quo ante ca în Emiratele din Golf. În ce priveşte Yemenul, nimeni nu ştie exact ce se petrece acolo.

De aceea, nu mă miră că Egiptul se află, iarăşi, în fierbere, iar dacă cele două părţi îşi menţin poziţiile pe care le proclamă zilnic, atunci fierberea va da în clocot. Toată presa internaţională şi toate marile cancelarii stau cu ochii pe Egipt şi este normal să fie aşa pentru că Egiptul nu este o ţară oarecare. Lăsând la o parte istoria sa multimilenară unică, Egiptul este cea mai mare ţară musulmană, ca număr de locuitori, şi principalul factor de echilibru în cazanul aflat mereu sub presiune – iar, uneori, în fierbere – numit Orientul Apropiat şi Mijlociu.

De vreo săptămână şi ceva, în Egipt evenimentele se succed cu o viteză uluitoare. Cine şi-ar fi închipuit că doar la un an de la alegerile prezidenţiale şi de la victoria electorală a Fraţilor Musulmani, preşedintele M.Morsi va fi răsturnat şi Fraţii înlăturaţi de la putere?

Şi, totuşi, au existat şi există minţi lucide care ştiau că acolo lucrurile nu se vor linişti. Mă număr printre cei care au avut îndoieli mari în ce priveşte stabilitatea regimului Fraţilor Musulmani şi pot dovedi asta cu articolele pe care le-am scris despre Egipt, după căderea lui Mubarak, şi care au apărut chiar în paginile acestui ziar. Evenimentele recente din Turcia mi-au întărit această convingere.

Să mă explic.

În Turcia, aşa cum am scris zilele trecute, mişcarea tinerilor – plecată de la un motiv banal, respectiv apărarea unui parc din Istanbul – vizează, de fapt, obiective importante şi generale între care, la loc de cinste, este păstrarea caracterului laic al statului turc – aşa cum scrie în testamentul lui Ataturk. Executor testamentar a fost numită Armata. Erdogan şi partidul său cu bază islamistă strecoară, de câţiva ani, pe uşa din dos – ca să spunem aşa – prevederi şi norme ale Sharia – Legea musulmană – atât în legislaţie, cât şi în relaţiile cotidiene ale cetăţenilor turci. A pus armata la punct arestând pe mulţi dintre şefii ei şi se bazează pe boom-ul economic pe care îl traversează ţara de vreo 10 ani. Şi, totuşi… Chiar dacă lucrurile acolo par a se linişti, sunt convins că la prima deviere islamistă a lui Erdogan, protestele – de astă dată mai ample – vor reveni. Şi asta pentru că, pur şi simplu, statul de tip islamic nu mai corespunde timpurilor noastre.

Să ne înţelegem: nu este vorba de credinţă şi de libertatea ei în toate formele sale de manifestare. Acestea sunt perfect asigurate în toate ţările democratice în care, ca religie, creştinii sunt majoritari. Este vorba de relaţia Stat-Biserică. În Europa creştină, separaţia stat-biserică s-a realizat de multă vreme. În ţările musulmane această separaţie nu s-a realizat nici măcar acum – cu excepţia Turciei, – dar care are, aşa cum vedem, mari probleme cu presiunea credincioşilor majoritari.

Şi, totuşi, şi în ţările musulmane, sub influenţa civilizaţiei moderne, categorii tot mai mari de cetăţeni, partide politice, intelectuali de marcă etc., cer separarea statului de instituţia religioasă majoritară.

Desigur, de multe ori această cerinţă nu este exprimată deschis şi explicit; mai direct se cere adoptarea – în Constituţie, în viaţa zilnică, în legislaţie etc. – a unor norme şi principii ale democraţiei de tip euro-atlantic. Dar această democraţie nu este posibilă fără separarea statului de biserică. (Pentru statele musulmane, folosesc termenul de ”biserică” în sensul lui generic, de instituţie fundamentală a unei religii.)

Aceste norme şi principii îşi fac loc cu greu în lumea musulmană, în virtutea unei istorii aparte în care nu a existat, practic, vreo diferenţă între stat şi biserică, între laic şi religios. (Citiţi continuarea în ediţia de mâine, 12 iulie.)