Caută 
1 MIN
Spre deosebire de ţările “primăverii arabe”, în Turcia oamenii nu s-au revoltat din cauza sărăciei, şomajului, crizei etc. Deşi o veche zicală spune că “cel care mănâncă nu se revoltă”, iată că turcii, se pare, că o infirmă.
Toată lumea stă cu ochii pe Turcia. De vreo săptămână şi ceva, întâi la Istanbul şi apoi şi la Ankara şi în alte oraşe, au loc demonstraţii tot mai ample care cer, între altele, demisia celui mai puternic turc din ultimii 10 ani, premierul Recep Tayyip Erdogan.
Scânteia care a declanşat incendiul a fost mică de tot: un parc din Istanbul, pe care guvernul turc voia să-l desfiinţeze pentru a construi un Mall şi o moschee; adică, după expresia celor din guvern, este vorba despre o modernizare, cale pe care Turcia ar urma-o de vreo 10 ani, odată cu venirea la putere a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AK), a lui Erdogan. Întâi, un grup de tineri supăraţi s-au pus în calea celor ce voiau să taie copacii – platani – vreo 20-30 la număr – apoi în calea buldozerelor care urmau să niveleze parcul pentru construcţiile anunţate. Iar acum, zeci de mii de manifestanţi – majoritatea tineri – se pun în calea Guvernului şi, mai ales, a Premierului cerându-i, insistent, demisia.
Scenariul este cel cunoscut. Întâi au fost manifestanţi puţini, poliţia a reacţionat brutal, revoltaţii s-au înmulţit, poliţia a înmulţit şi ea maşinile şi grenadele cu gaze lacrimogene, Premierul – aflat prin Africa – i-a numit pe manifestanţi “anarhişti şi vandali”. Prin urmare, aceştia s-au înmulţit şi mai mult, iar Turcia a devenit vedetă pentru media internaţionale, dar şi temă pentru marile Cancelarii ş.a.m.d.
Deocamdată, cel puţin la ora la care scriu aceste rânduri, nu se întrevede o soluţie a conflictului. Detalii despre evenimentele din Turcia se găsesc pe toate canalele de ştiri. Să lăsăm, aşadar, detaliile pe seama mediilor de informaţii şi să încercăm să descifrăm paradoxul turcesc. Îl numesc paradox pentru că nimeni nu se aştepta ca aşa ceva să se întâmple în Turcia, adică într-o ţară care cunoaşte o uimitoare creştere economică în ultimul deceniu, exact de când se află la putere premierul Erdogan şi partidul lui. Se ştie, şi asta dintotdeauna, că cea care naşte nemulţumiri este sărăcia şi nu prosperitatea, criza, şi nu dezvoltarea. Venitul pe cap de locuitor, în Turcia, s-a triplat, au fost demarate negocierile pentru aderarea la UE, au fost calmaţi kurzii care, timp de decenii, au produs atentate şi adevărate războaie la frontiera de Est, mediul de afaceri este mai vioi ca niciodată etc.
Şi, totuşi, demonstraţiile se ţin lanţ, iar nemulţumirea a urcat de la un parc şi câţiva copaci până la Guvern şi la şeful necontestat, până acum, al ţării – premierul Erdogan.
Unii analişti deja vorbesc de o “primăvară turcească”, soră bună cu “primăvara arabă” şi care ar fi chiar o consecinţă a acesteia.
Paralela nu este chiar lipsită de temei. Toate ţările ”primăverii arabe” sunt musulmane, ca şi Turcia, şi este firesc să se facă o apropiere între evenimentele din cele două zone, iar tentaţia de a folosi expresia de “primăvară turcească” este foarte mare.
Numai că asemănarea se opreşte aici.
În paranteză fie spus, “primăvara arabă„ n-a fost chiar primăvară peste tot; în Libia s-a cam transformat în “iarnă”, şi nici în Egipt lucrurile nu par a fi mai simple. Doar Algeria şi Tunisia au reuşit o schimbare democratică, pentru că în ţările din Golf nu s-a schimbat mai nimic, iar despre Siria nici nu merită să mai vorbim.
Să ne întoarcem la Turcia.
Spre deosebire de ţările “primăverii arabe”, în Turcia oamenii nu s-au revoltat din cauza sărăciei, şomajului, crizei etc. Deşi o veche zicală spune că “cel care mănâncă nu se revoltă”, iată că turcii, se pare, că o infirmă.
Şi atunci, de ce s-au revoltat?
Înainte de toate, trebuie să reţinem că majoritatea zdrobitoare a manifestanţilor sunt tineri, cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani, printre ei foarte mulţi studenţi. Fără îndoială că o parte a explicaţiei a ceea ce se întâmplă în Turcia se află în vârsta celor ieşiţi în stradă. Se ştie bine că tinerii vor schimbare, chiar dacă nu le este foarte clar în ce ar consta aceasta.
În 1968, când au avut loc marile demonstraţii ale tinerilor din Paris, iar aceştia au fost întrebaţi ce anume vor să se schimbe, de ce şi ce să fie pus în loc, tinerii au răspuns cu celebrul „Il faut changer” – adică vrem schimbare, pur şi simplu, şi cu asta basta. Doar aşa a căzut Charles de Gaulle.
În cazul Turciei, vârsta este doar o parte a explicaţiei. Restul, partea mai importantă, se află în evoluţia complexă şi sinuoasă a Turciei, de la Ataturk încoace. (Continuarea în ediţia din 20 iunie)
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
