Caută 
1 MIN
Cum să-ţi mai adjudeci un punct – monetizabil ulterior, of course! – pasând un lucru în doi timpi şi apucând astfel, cu o singură mână, cantitatea fizic şarjabilă de ambele – subţire meşteşug de fentare a criteriilor!
Mai multe interviuri, zilele trecute, cu manageri de facultăţi, cum au început de la o vreme să li se spună, la noi, decanilor (un termen cam bovaric, fiindcă nu acoperă decât în parte realitatea strictosensu), apropo de autogestiunea financiară, impusă instituţiilor noastre de învăţământ superior cu începere din anul curent (impusă, apropo, cu un fel de herirupism, ale cărui resorturi sau mize sper să ni se reveleze odată, „poate, după scăpătat”!). Cum le-a fost? Cum resimt? Ce pot obiecta? Ce găsesc salutar? O fişă managerial-impresionistică a perioadei, cu alte cuvinte. Sunt, orice s-ar spune, pătura care poate referi în conştiinţa cea mai profundă de cauză. Şi nici n-am avut un interes mai ambiţios decât a lua pulsul într-un punct, adevărat (tocmai specificam), mai relevant în sensul acesta decât altele.
Primul lucru de trecut la catastif: punctul de plecare foarte onest, de o probitate cumva confesională: dacă suprim amănuntele (speciale de la un caz la altul), îmi rămâne o dicţiune austeră, departe de echivocuri, ca o garanţie că vorbirea nu fu de manevră. Nu tu eschive, debit în golul retoricii, nicio sintagmă de pură verbigeraţie, după un tipic, vai, recurent prin părţile locului. La început m-am simţit, fireşte, flatat, pe urmă însă, după niscai chibzuire, m-am întrebat dacă nu e cazul să văd aici expresia atent filtrată a unei îndepărtate reticenţe? Decanii încă nu resimt schimbarea: nu fac, propriu-zis, decât să redistribuie, conform anumitor criterii (care se vor, desigur, eficiente, deşi capotează în cazuri s-ar zice că simplisime) nişte fonduri alocate facultăţilor. Este vorba, ca să fiu explicit până la capăt, de sacramentalul supliment la salariu. Nu se mai dă, ca odinioară, otova, dintr-un considerent egalitarist înţeles aiurea ca echitate, ci în funcţie de nişte merite mai mult sau mai puţin cuantificabile: articole publicate, comunicări, proiecte derulate etc. Asta e toată autogestiunea pe un palier, totuşi, important în metabolismul instituţiei. Reticenţa, cu tonul ei alb (şi parcă spăşit, ca să-mi mai nuanţez ideea), pare să vină dintr-o experienţă recentă, nu întotdeauna roz, trebuie observat. Nu ştiu cum a fost în culise, n-am fost, dar o bătaie pe chichiţe, adesea, ar fi de prezumat, mai ales că oamenii, paranteză cu apropou, au întredeschis suficient uşa. N-aş vrea totuşi să intru în amănunte, deşi unele, cel puţin, vă asigur, sunt de tot deliciul: cum să-ţi mai adjudeci un punct – monetizabil ulterior, of course! – pasând un lucru în doi timpi şi apucând astfel, cu o singură mână, cantitatea fizic şarjabilă de ambele – subţire meşteşug de fentare a criteriilor!
Dar spectacolul acesta de vanităţi (cât se poate de previzibil, totuşi) ar trebui pus în relaţie cu un termen situat mai adânc în fundal. Lumea noastră academică a trăit cumva ferită de atrocităţile capitalismului de tranziţie, după zidurile unor inerţii şi convenţii care au rezistat, cum-necum, cataclismelor din jur. Nu-i vorbă că universitarul, în consens cu realitatea, a şi predat competiţia, cu bibliografie cu tot, dar fără, desigur, vreun oscior, cât de prizărit, din dotare, pusdirect la contribuţie. Dintr-o perspectivă aşa-zicând aseptică. Ne-a comentat cu multă competenţă (şi câteodată aferat-catedratic) meciul, dar n-a păşit însuşi niciodată în ring, darămite să fi încasat măcar o dată, în plex sau în mandibulă. Or abia asta i-ar fi validat discursul şi, cine ştie, poate că i-ar temperat întrucâtva entuziasmul. La sigur că i-ar fi umblat şi la morfologie. Autogestiunea ordonată de minister deschide ecluzele şi aduce la un nivel comun diferenţa de presiune întru, aş zice, insecuritate. Campus şi stradă respiră, în fine, acelaşi aer. Ce urmează e greu de amănunţit numai, dar nici nu e cazul să faci zoom-ul atât de mare; cazul, vreau să zic, al unei prospecţiuni la firul ierbii. Sigur e că universitarul intră în competiţie, debutează, mai bine spus, pentru că nimeni, nici din generaţiile mai vârstnice (astea mai cu seamă, ţinute decenii în lesă de partid), n-a practicat, cu vorba unui bun amic, meritocraţia. Şi asta înseamnă, între altele, a-ţi comunica răspicat victoriile – în răspărul falsei modestii de grup. Spectacolul de vanităţi a avut, adică, şi un contrapunct sincer.
Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova.
