„Lagarul” de la Maicanesti

Caminul Spital Maicanesti, denumit acum Centru de Ingrijire si Asistenta, a devenit, spun batrinii pe care-i gazduieste, un fel de puscarie. Cei care au indraznit sa scrie ziarului nostru si sa sparga tacerea spun ca tot raul a inceput odata cu investirea in functie de director a Aureliei Marinescu, care vorbeste urit cu bolnavii amenintindu-i ca daca se pling cuiva, ii izgoneste din institutie. Batrinii povestesc ca din iulie anul trecut nu mai au voie sa iasa din camin, nu li se permite accesul la telefon iar scrisorile le sint citite. Dupa ce initial le-a fost refuzat accesul in centru – „Totul e asa cum stiti, doar ati mai fost aici, n-aveti nimic nou de vazut” – reporterilor nostri li s-a dat voie totusi sa intre, dar fara permisiunea discutiilor in particular cu batrinii.
„Ma numesc Lascu Ion, am 67 de ani si sint fara ambele membre superioare. Aceasta scrisoare o scriu cu gura, sint internat in Caminul Spital din anul 1960. In toti acesti ani traiti in camin pot sa spun ca am dus-o foarte bine, am fost inconjurat de atentia si dragostea intregului personal pe care il consideram ca pe a doua familie. Din 1 iulie 2002 viata noastra si atmosfera din camin s-a schimbat in rau, de cind a venit la conducerea caminului d-na farmacista Marinescu, care are mare ura si dispret fata de noi, a bagat frica in bolnavi ca daca nu ne convine ne da afara. Chiar mie mi-a spus doctorul ca ma da afara, unei batrine i-a spus ca cimitiru-i aproape. Pe o batrina, Amariutei (decedata zilele trecute- n.r.) a jignit-o, a bagat frica in bolnavi ca daca nu le convine, poarta-i aproape. Noi sintem foarte multumiti de conditiile care ni le acorda statul dar sintem total nemultumiti de conducerea caminului, in speta d-na farmacista Marinescu”, isi incepe scrisoarea veteranul caminului din Maicanesti.
Reporterii cotidianului nostru au ajuns zilele trecute, la institutia respectiva. „Cine v-a dat voie sa intrati in institutie?”, au fost cuvintele de intimpinare ale directoarei Marinescu, care ne-a invitat sa o asteptam la usa biroului sau, aflat in alt corp de cladire. Ne-am conformat. De la geamul holului etajului I al caminului, citiva batrini ne priveau in tacere. Doi dintre ei au indraznit sa iasa pe terasa, apropiindu-se. Unul dintre ei, chiar a coborit. N-a fost nevoie decit de o intrebare: „Cum va merge?”, pentru ca soptit, sa inceapa sa spuna. „Nu ne lasa sa iesim deloc din camin. Mai rau ca-n puscarie, asa este aici. Nici cu scrisorile nu stiu ce sa zic. Doua scrisori am trimis de un an, de cind sint aici si nici una nu a ajuns. Si mincarea este foarte proasta. Am gasit odata o bucatica de brinza topita mucegaita. Sintem mai rau ca-n penitenciar. Am cerut de atitea ori bilet de voie si nu mi-a dat. Daca vorbim cu cineva zice ca ne da afara”, spunea Alexandru Badau, de 62 de ani. Brusc, a fost strigat sa urce inapoi in camin. Omul s-a grabit sa respecte chemarea soptind cu teama „sa vedeti ce patesc daca m-au vazut ca vorbesc cu voi”… Se potrivea perfect cu situatia descrisa de un asistat in alta scrisoare in care ni se povestea ca „d-na director a cenzurat cladirea, nu ne lasa sa iesim nici pina la poarta ca nu cumva sa plasam vreun plic sau vreun bilet la cei de pe strada. D-na director Marinescu are un comportament foarte urit fata de batrini si niste cuvinte foarte jignitoare, desi noi ne dam perfect de bine seama cum sintem, pentru ca noi nu putem sa-l judecam pe D-zeu de ce a fost asa de crud cu soarta si viata noastra. Zi de zi ne tine in stres, frica si amenintari ca va duc, ca va trimit, ca nu e nici o lege pentru noi. Batrinii se culca plingind si se trezesc plingind. Oare chiar sa nu ne inteleaga nimeni din tara asta?”, scrie in scrisoarea respectiva.
„N-aveti ce sa vedeti in institutie”
Revenita la birou, directoarea Marinescu s-a aratat mirata ca ne intereseaza decesul Mariei Amariutei, o asistata de 70 de ani care a trecut in nefiinta dupa ce o ruda i-a fost mutata la caminul din Odobesti. „Dar ce este deosebit in acest deces? Stiti citi au murit de cind e caminul? A murit ca a fost bolnava. A facut stop cardio-respirator, infarct miocardic acut, hipertensiune arteriala, cardiopatie ischemica nedureroasa, obezitate gradul II-III si BPOC, am un lapsus acum si nu pot sa va spun ce inseamna asta”, a spus directoarea Marinescu. Iar cind a venit vorba despre biletele de voie, sefa institutiei a sustinut ca acestea sint bineinteles acordate. „Cam sase dintre ei (din 67 de batrini-n.r.) primesc bilet de voie. Cei care sint capabili sa raspunda de integritatea lor pot pleca singuri. Dar in general ii trimit cu insotitori din cadrele de ingrijire. Am unii care de cite ori au plecat s-au imbatat, asa ca nu le pot da bilete de voie. Pai stiti ca aici sint fosti boschetari, betivi care si-au maltratat familiile? Un asistat chiar l-am pedepsit. Pina in iunie nu are voie sa paraseasca institutia, pentru ca s-a imbatat si a sarit la gitul unei asistente”, a spus directoarea Marinescu.
Dorinta noastra de a intra in institutie, ca sa-l vedem pe nea Lascu, era cit pe ce sa ramina la stadiul de dorinta. Omul reusise sa vorbeasca cu noi la telefon si spusese clar ca doreste sa il vizitam. „Ne dati voie sa intram in institutie?”, am cerut permisiunea directoarei. „Nu”, a venit sec raspunsul. „Nu va pot da voie. Acum asistatii se odihnesc, i-ati deraja”. „Atunci anuntati-l pe nea Lascu ca am venit si daca refuza sa ne vada, plecam”, am insistat noi. „Dar n-aveti ce vedea in institutie. Stiu ca ati mai fost aici, totul este exact la fel, nu-i nimic nou”, a continuat directoarea. Intr-un tirziu, eforturile noastre au fost incununate de succes.
Tristete si resemnare dureroasa…
… se putea citi pe chipurile batrinilor care – surpriza! – nu dormeau defel, ci stateau insirati pe linga zidurile holului. In tacere. Era inutil sa intrebi pe unul dintre ei ceva. In prezenta directoarei si a asistentului social, nimeni nu are curajul sa spuna decit de bine. Ne-au urmarit cu ochi goi pina cind am intrat in camaruta lui nea Lascu. „Putem vorbi in particular cu el?”, am intrebat la un moment dat directoarea. „Nu”, ni s-a raspuns. Nea Lascu a izbucnit. „Pai nu puteti, pentru ca aici sintem suspectati de orice. La telefon nu avem voie. N-avem un ziar sa citim si noi sa mai aflam ce se intimpla in lume. Din decembrie n-am mai citit un ziar. Sintem prea sechestrati, controlati. Nu-i normal asa, ca doar nu sintem in front, nu-i zona de razboi aici. Mie mi-a luat asistenta si cheia de la camera, sa nu pot incuia cind ma duc la televizor, de mi-au furat banii avuti in valiza. De ce mi-a luat cheia? A zis ca are ordin sa o ia si cind am nevoie, sa ma duc la cabinet sa o cer. Si cind m-am dus, a zis ca a pierdut-o. Aici toata lumea te trateaza cu indiferenta, n-are nimeni un cuvint de mingiiere”, a spus, chiar de fata cu directoarea, nea Lascu. Toate acuzele aduse de bietul om au fost contrate de sefa institutiei. „Chiar eu am zis sa lase usile deschise jos, sa puteti merge la telefon”, a replicat directoarea Marinescu.
Nea Lascu spune ca nu mai are voie sa faca nimic. Ca sa-si umple timpul, omului ii placea sa mearga sa cumpere cite un cartus de tigari, pe care il dadea apoi pe datorie atit angajatilor caminului, cit si asistatilor. Era mica lui afacere din care nu cistiga de fapt nici un leut. Se simtea pur si simplu util pentru ceilalti. „Veneau la mine si-mi ziceau ?da-mi, nea Lascu si mie un pachet, ca ti-l platesc la leafa. Nu luam nici un ban in plus. Acum nu mai am voie”, povestea sarmanul. „Nu i-am mai dat voie, ca nu mi se pare normal sa se faca butic aici. Si vrem sa stopam flagelul asta”, a replicat directoarea. Nici borcanele de muraturi pe care nea Lascu le-a pus anul trecut ca si in alti ani nu i-au fost lasate. „Am avut o lada in capatul holului in care le tineam. Atitia ani n-a deranjat pe nimeni. Acuma mi le-a luat si mi le-a aruncat cu totul”, povestea nea Lascu. „Dar avem muraturi si noi, la masa. Si nu le-am aruncat, le-am dus jos”, i-a raspuns directoarea. „Le-ati dus si s-au stricat”, a spus amarit, batrinelul.
„O sa fie si mai rau de viata mea”
Daca e sa luam in seama doar spusele lui nea Lascu, am putea spune ca e doar un razboi al acestuia cu conducerea institutiei. Unii ar putea crede ca ar avea si motivatie, si anume faptul ca Gina, femeia care il ingrijea, a fost mutata la caminul din Odobesti. Totusi, exista si alti asistati ai institutiei din Maicanesti care povestesc aceleasi lucuri sub protectia anonimatului. Poate ca le e teama sa nu fie alungati. Poate ca doar nea Lascu, care a schimbat atitea si atitea conduceri, are curajul sa-si sustina afirmatiile, cu toate ca pe undeva se teme ca „o sa fie si mai rau de viata mea”.
In orice caz, pina la clarificarea lucrurilor, un lucru e cert: picioarele obosite ale batrinilor intilnesc, in camere, direct cimentul. Intr-adevar, in camin nu s-a schimbat nimic. In schimb, conducerea si-a amenajat un birou super. In alta aripa decit cea care gazduieste suferinta…
„Este o minciuna grosolana”
Contactata de reporterii nostri, Aurelia Marinescu, directorul Centrului de Ingrijire si Asistenta Maicanesti, a declarat ca toate acuzele facute sint minciuni grosolane. „Cum probam aceste lucruri? Care dintre asistati le spun? Nu este adevarat. Asta este rautatea unor oameni care nu stiu ce va tot spun si care fac rau si asistatilor. Ar fi bine sa nu va mai folositi de ei ca nu ingropati pe nimeni. Este o minciuna grosolana. Faceti ce vreti, ce considerati, dar o sa trebuiasca sa raspunda oamenii aceia si adevarul trebuie sa iasa la lumina”, a declarat directoarea Marinescu. (Laura BREANA)