Paralizata nehandicapata!

Cristina nu-si mai poate misca decit capul si miinile. Dupa accidentul in care i-a fost fracturata coloana vertebrala, a paralizat. Se intimpla la sfirsitul lunii martie anul trecut cind a dat sa traverseze o strada si s-a trezit sub rotile unei carute. "Eram cu fata in sus, strigam la barbatu-meu sa vina sa ma ia. A venit salvarea si m-a dus la spital la Focsani. De acolo m-au trimis la Bucuresti. Inainte de operatie am aflat ca n-o sa mai pot niciodata sa ma misc, ca n-o sa mai pot merge pe picioare. Mi-a fost foarte greu in momentul acela. Acum m-am obisnuit", spune Cristina. Pentru oricine, asa ceva este destul de greu de crezut. Cum sa se poata obisnui cineva, mai ales la virsta in care viata de-abia incepe, cu nemiscarea? Cum sa reuseasca un om care a putut sa mearga, sa sara, sa alerge, sa danseze, sa se impace cu gindul ca nu va mai putea face asta niciodata? Ca nu va mai avea parte nici macar de intimitatea mersului la WC de unul singur?! Ca in permanenta trebuie sa suporte sondele prin care i se scurge in pungi, urina! Poate doar cei aflati in aceeasi situatie cu a Cristinei ar putea intelege intreaga drama a tinerei femei…
Boala grea si saracie
Dupa accident, n-a trecut prea multa vreme si barbatul pe care-l iubea a parasit-o. Cristina a fost adusa acasa de parintii sai, nevoiti sa-si vinda o parte din mobila ca sa plateasca masina care s-o transporte. Nici unul nu are vreun venit sigur, incercind sa supravietuiasca din munca ocazionala. De cind cu necazul care-a dat peste ei, o singura odaie o mai au mobilata. Celelalte s-au golit pe rind, pe masura ce drumurile necesare pentru recuperarea Cristinei, la un spital iesean, trebuiau facute. Au vindut tot, ar fi dat si hainele de pe ei dac-ar fi fost nevoie, ca sa-si salveze unicul copil, nenorocit pe viata. Acum traiesc cu totii intr-o singura camaruta, ce n-are mai mult de trei metri. In patul cel mai confortabil zace Cristina. Alaturi, pe citeva scinduri proptite pe patru picioare isi doarme noptile tatal ei. Iar pe constructia ciudata, lipita de soba, nu mai mare de un metru si asemanatoare mai mult unei mese, dorm ca vai de lume mama fetei si Claudiu, baietelul ei. "Nu mai pot de oase. Ma doare spatele de dormit pe scindurile astea. Dar n-am incotro, ca trebuie sa aud fata noaptea. De exemplu, azi noapte i s-au infundat sondele, i s-a umplut vezica si o durea. A trebuit sa i le scot, sa le desfund si sa i le pun iar", spune Costina, mama Cristinei. "Nu stiu daca ma intelege cineva cum ma doare inima de necazul fetii… Daca ati auzi cum se vaita noaptea. Si ce inseamna sa-i pun sondele, cind eu nu prea mai vad", se tinguie femeia.
Pina in februrie a.c., tinara a primit alocatia cuvenita ca persoana cu handicap. Cei aproximativ 800 de mii de lei, impreuna cu alocatia baietelului, reprezentau singurul venit sigur al familiei. In luna februarie insa, Cristinei i s-a comunicat ca nu mai poate fi incadrata in nici un grad de handicap deoarece, potrivit Ordinului 726/2002, paralizia a survenit in urma unui accident rutier. In schimb, comisia de expertiza recomanda ca tinara sa treaca in grija primariei si sa incaseze ajutorul social in baza Legii 416. Vestea ca tocmai ea, care nu se poate cu nici un chip ingriji singura, nu mai beneficiaza de nici un drept al persoanelor cu handicap, a insemnat o noua lovitura pentru Cristina. Sarmana pur si simplu nu intelege cum un om paralizat nu este considerat handicapat! Iar cei de linga ea, nici atit. Este clar ca lumina zilei ca nefericita are nevoie de insotitor permanent. Si ca are acuta nevoie de bani atit pentru sondele urinare si pungi, cit si pentru medicamente si hrana. "La recuperare nu ma mai duc, ca nu am bani si-mi trebuie si insotitor. Sondele trebuie schimbate la trei saptamini. Una costa 108 mii lei iar o punga de colectare 27 mii lei. Nu mai fac nici tratamentul, tot din lipsa de bani. Ar trebui sa iau permanent medicamentele de pe reteta, dar costa in jur de 500 de mii lei", spune Cristina. Nici unul dintre parinti nu are pensie. Tatal mai munceste cu ziua, dar cu cei citeva zeci de mii de lei cistigati nu reusesc sa o scoata la capat. Iar mama Cristinei nu poate pleca nicaieri sa mai cistige un ban. Are sa-si ingrijeasca atit nepotelul, cit si fata paralizata.
Copil necajit
Claudiu, baietelul Cristinei, urmeaza sa implineasca sase anisori. Pare singura lumina din odaia in care ii traieste familia atit de crunt lovita de soarta. Cit e de mic, a invatat ca supravietuirea e mai importanta decit toate iar spaima ca ii va muri mama a trecut. "Cit Cristina a fost prin spitale, Claudiu era disperat. Se vaita tot timpul, si la oamenii care treceau pe strada le zicea «mamica mea moare». Acum e toata ziua linga ea", spune Costina. Intr-adevar, la ora vizitei noastre, baietelul privea la micul televizor sport, alb-negru, impreuna cu mama sa. Alaturi de ei, torcea, alintindu-se, pisica. Pustiul nu are jucarii si nici hainute sau incaltari destule, asa ca cel mai adesea isi trage in picioare cizmele de cauciuc ale bunicilor sai. Nu merge la gradinita pentru ca-i prea departe iar de dus, n-are cine sa-l duca. Nici mofturi la mincare nu are timp sa faca. Stie ca bunatatile, la care poate viseaza uneori, n-au cu ce fi cumparate. S-a obisnuit asa, sa nu aiba. Singura bucurie e mama lui. Mama lui draga, care desi nu se mai poate ridica din pat, il vegheaza si il alinta.
Cristina lucreaza macrameuri
Cit a fost internata la Iasi, pentru recuperare, Cristina a invatat sa lucreze macrameuri. A devenit atit de indeminatica incit mileurile facute deja sint adevarate opere de arta. Cum nu are cu ce sa cumpere ata necesara, desira impletituri vechi pe care le transforma in dantele spumoase. Nu s-a gindit niciodata ca acestea ar putea fi vindute, nici macar ca ar putea fi apreciate de cineva. Incearca doar sa-si mai treaca uritul ce se asterne uneori peste toate zilele si noptile ei. Peste existenta ei parca blestemata, si de soarta dar si de oamenii care fac legi!
Primarul din Nanesti, Neagu Stoica, a declarat ca o va ajuta pe Cristina atit cit va putea. "Bineinteles o vom inscrie la Legea 416, nu este nici o problema in acest sens. Ii vom trimite piine in fiecare zi si vom vedea cum sa facem si cu lemnele de care are nevoie, pentru caldura. Dar nu mi se pare normal ca o persoana in situatia ei sa nu fie incadrata in nici un grad de handicap", a subliniat Neagu Stoica. Pina una, alta, Cristina are nevoie de ajutor. Oricine crede ca ii poate aduce un strop de alinare, este binevenit. Aniversarea de astazi a sarmanei femei este cu siguranta cea mai trista din cite a avut. Cu certitudine la fel de trista ca si cele care vor mai veni. Si asta pentru ca singurul cadou pe care si-l doreste mai mult decit orice pe lume – sanatatea – nimeni nu i-l mai poate oferi. (Laura BREANA)