Rezistenta din muntii Vrancei – fresca luptei antisovietizare

Lupta anticomunista din Romania a inceput imediat dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Sovieticii se instalasera in tara noastra si incepeau sovietizarea Romaniei, care avea sa dureze mult, poate chiar prea mult. Timp de aproape jumatate de secol, Romania a trait groaza Securitatii, care, acum 45 de ani, era „in formare”, si daca se poate spune asa, si-a dat „doctoratul” in bestialitati, tortionari si urmariri asupra celor din Rezistenta din muntii Romaniei. Practic, incepind cu 1944, Romania a fost impinzita cu grupuri de rezistenta anticomunista, care au actionat, ca niste haiduci, lovind fara avertisment in sistem, in incercarea de desovietizare a poporului, ori, daca nu, in incercarea de mentinere a unei licariri de speranta in ochii oamenilor, oripilati de perspectiva colectivizarii. Grupurile au actionat in mai multe directii si strategii, ca niste grupari de gherila, urmarind, printre altele, sabotajul economic al sistemului sovietic, lovituri naprasnice asupra Securitatii, alimentari ale populatiei cu zvonuri privitoare la o eventuala eliberare de sub jugul sovietic. Dealtfel, multi dintre cei care au actionat in grupurile de rezistenta antisovietica, chiar au crezut ca vor aparea, la un moment dat, americanii, ca sa elibereze populatia de sistemul inscaunat, ba chiar au fost sustinuti, slabut, ce-i drept, de trupele americane, care le mai aruncau alimente, si care-i mai inflacarau in lupta lor, cu anumite idei capitaliste si de eliberare. Rezistenta armata din munti a durat 18 ani, timp in care au murit foarte multi opozanti ai sovietizarii Romaniei, in chinuri groaznice, torturati in moduri imposibil de descris. Trebuie specificat faptul ca grupurile de rezistenta erau compuse, in marea lor majoritate, din militari de cariera, tarani, studenti si elevi, ofiteri deblocati din Armata Romana de noul regim sovietic. Potrivit istoricilor, in Romania au existat 19 grupuri de rezistenta, cele mai cunoscute fiind acelea conduse de colonelul Gheorghe Arsenescu, Toma Arnautoiu, in Muscel, capitanul Sabin Mare, in Fagaras. Dar toate grupurile de partizani au fost haituite, pina la decimare, de catre fortele Securitatii, ale fostului Minister de Interne, dar si de ale Armatei. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune ca Revolutia de la 1989 a fost sfirsitul a ceea ce au inceput grupurile de Rezistenta.
In Vrancea, datele istorice arata ca au existat sase grupuri reactionare, care au luptat in Muntii Vrancei, timp de 18 ani. In anul 1947 a luat fiinta Organizatia „Vlad Tepes II”, care a activat aproape trei ani, din 1947 pina in 1950, si care avea o oarecare structura militara. In anul 1948, in satele vrincene se distribuiau manifeste cu caracter anticomunist, prin intermediul sefilor de grupe ale organizatiei conduse de Victor Lupsa, un comerciant de lemne din Covasna. Prin aceste manifeste imprastiate printre taranii vrinceni, li se inocula acestora ca vor fi salvati de americani, ba chiar ca va avea loc o rascoala impotriva comunistilor, de aceea taranilor li se spunea sa adune cit mai mult armament, dospit, in asteptarea declansarii conflictului. In anul 1949, impreuna cu „Oastea Domnului”, o miscare religioasa din fostul judet Putna, s-au creat nucleele organizatiei „Vlad Tepes II”, in care erau recrutati tarani si ciobani vrinceni. Spre sfirsitul anului 1949, in localitatea Nereju, membrii organizatiei au depus juramintul, ulterior organizatia extinzindu-se si in alte judete: Buzau, Rimnicu Sarat si Bacau. Securitatea a inceput sa-l caute pe Lupsa, chiar se pusese o recompensa pe capul sau, iar acesta, impreuna cu un coleg de-al sau, Corneliu Gheorghe, zis Szarvas, a stat ascuns in Muntii Vrancei. In noaptea de 23 spre 24 iulie 1950, taranii din multe comune vrincene au asteptat semnalul rascoalei impotriva comunistilor si impotriva administratiei, insa acesta nu a venit. Singura comuna in care taranii s-au razvratit a fost Birsestiul, unde acestia au retinut mai multi militieni si activisti comunisti, dupa care s-au retras in munti. Imediat, Securitatea a inceput vinatoarea in comunele vrincene, au prins multi razvratiti si i-au trimis spre judecata. Soveja, Nereju si Birsesti au fost comunele cele mai afectate de raziile Securitatii, multi dintre tarani fiind arestati si ucisi. Cei doi lideri ai gruparii „Vlad Tepes II” au murit, Corneliu Gheorghe s-a sinucis in padure, fiind urmarit de Securitate, in anul 1950, iar colegul sau, Victor Lupsa, a fost executat in Penitenciarul Iasi, in anul 1956.
Miscarea „Paragina – Cristea” – fresca Rezistentei vrincene
Poate cea mai importanta miscare de rezistenta din Muntii Vrancei este „Grupul Vrancea”, condus de fratii Cristea si Ion Paragina, nascuti in comuna Crucea de Sus. Grupul a activat in perioada 1948 – 1953. Ion Paragina era absolvent al Facultatii de Litere si Filosofie. S-a refugiat in padurile din apropierea satului sau natal, si, impreuna cu fratele sau, Cristea si cu Mihai Timaru, un tinar ofiter deblocat din armata, au infiintat un grup de 30 de luptatori care a luptat impotriva colectivizarii. Din pacate, grupul a fost tradat de doi agenti infiltrati ai Securitatii, si, in octombrie 1949, Ion Paragina si Timaru au fost arestati si condamnati la munca silnica pe viata. Din tot grupul au mai ramas doar doi partizani, Cristea Paragina si Gheorghita Balan. Cristea Paragina a fost impuscat in primavara anului 1950, dupa o noua tradare, iar Gheorghita Balan a fost prins in acelasi an si executat la Jilava, in august 1952. Grupul „Gheorghe Militaru” a fost activ intre anii 1947 – 1950, in jurul comunei Dumitresti. Liderul grupului, un invatator, fost prizonier in Uniunea Sovietica, a infiintat grupuri de rezistenta anticomunista in jurul comunei Dumitresti si in nordul judetului Rimnicu Sarat. Gheorghe Militaru a fost arestat in 1949, insa ceilalti membri au scapat si au continuat rezistenta in munti, condusi de colonelul Ion Strimbei, Victor Isofachescu si Ionel Militaru. Acestia au fost arestati si ei in 1950. Pe baricade a ramas grupul fratilor Cucu, din satul Lastuni, comuna Dumitresti – Grigore, Ioan si Costache Cucu. Unul din fratii acestora, Radu Cucu, care a facut inchisoare grea din cauza ca si-a ajutat fratii si a refuzat sa-i tradeze, traieste inca in Lastuni. In noiembrie 1950, cei trei au fost prinsi. In anul 1951 s-a format grupul de rezistenta anticomunista, e drept, de scurta durata, care a actionat in nordul Vrancei si in sudul Bacaului, sub comanda capitanului aviator Mindristeanu, impuscat de Securitate in acelasi an in care a format grupul. Unele dintre cele mai importante rebeliuni din satele vrincene au fost cea din satele Mihalceni, Balesti si Ciorasti, din 1953, soldata cu arestari in masa si torturi, si revolta din Suraia, Vadu Rosca si Rastoaca si Botirlau. Una dintre cele mai singeroase s-a petrecut in Suraia si Vadu Rosca. In iarna anului 1957, in Vadu Rosca a fost prezent chiar Nicolae Ceausescu, venit in vizita „de colectivizare”. Taranii au ridicat baricade in toate intrarile din sat, alungindu-i pe cei veniti cu Ceausescu. A urmat o baie de singe, ordonata chiar de fostul tiran, armata lichidind tot ce misca. Mortii au fost adunati si aruncati in gropi comune din Focsani. In afara de cei ucisi au mai fost anchetati si torturati multi alti „rebeli”, care indraznisera sa se opuna colectivizarii lui Ceausescu.
De ce Rezistenta, dar, mai ales, de ce (si) in Vrancea?
Haituiti, denigrati, fugariti, ucisi, schingiuiti, torturati, vrincenii din Rezistenta Muntilor Vrancei sint o realitate, cruda si curajoasa, a istoriei plaiurilor mioritice. De multe ori s-au iscat controverse in ceea ce-i priveste, de multe ori istoricii s-au certat intre ei cu privire la apartenenta rezistentei catre o formatiune denigrata de istorie, au fost numiti dusmani ai poporului de catre sovietici, multi dintre ei au fost asociati cu legionarii de catre anumiti istorici contemporani noua, ceea ce este, intr-o oarecare masura, un lucru adevarat. Ceea ce este, insa, mai important, nu este apartenenta lor fata de o grupare sau alta, ci ceea ce au facut ei pentru tara, faptul ca multi dintre ei au murit in inchisorile politice, in chinuri groaznice. Faptul ca au dat mult de furca Securitatii si sovietizarii Romaniei in general, este o realitate, iar din acest punct de vedere merita sa nu fie uitati. Mai mult, Romania si-i merita, la fel cum isi merita soarta din ultimii 45 de ani de dinainte de Revolutie. Unii spun ca Vrancea are ceva divin in maruntaiele ei. Unii spun ca in inima Vrancei sint framintarile muntilor. Poate ca Muntii Vrancei mai poarta si acum urmele Rezistentei, poate ca in Muntii Vrancei se mai ascund si acum urmele celor haituiti ani de-a rindul de Securitate, si, poate ca, stinele care i-au ascuns de ochii Securitatii, si padurile in care acestia au trait, supravietuit si luptat ani intregi, cu speranta ca vor scapa poporul de cumplita sovietizare, vorbesc si acum despre ceea ce s-a chemat „Rezistenta din Muntii Vrancei”. (Sebastian OANCEA)
„Mos Cucu” – ultimul in viata din Rezistenta Muntilor Vrancei
Lumea din sat ii spune „mos Cucu”. L-am gasit in curtea casei sale din satul Lastuni, comuna Dumitresti. Mos Cucu e mic de statura, nici nu se vede de gardul curtii. Ne-a intimpinat cu zimbetul pe buze si ne-a invitat in casa lui. Si acolo au inceput sa se depene amintirile lui Radu Cucu, ultimul vrincean ramas in viata din fosta Rezistenta anticomunista. Are 86 de ani, ii tremura miinile, dar este fisnet si la virsta asta. Este fratele celor trei rebeli anticomunisti din grupul „Militaru”, Grigore, Ioan, Costache si Neagu Cucu, morti din cauza curajului lor de a se ridica impotriva colectivizarii si a sovietizarii. Familia Cucu a avut opt copii: Costache, Fratila, Ion, Neagu, Manea, Gheorghe, Ioana si Radu, dintre care astazi mai traieste doar Radu, cu amintirile lui. Cind l-a arestat Securitatea avea 32 de ani, era casatorit si avea doi copii: pe Neagu, de patru ani, si pe Ion, de sase ani. Mos Cucu isi aminteste ca atunci cind a inceput sovietizarea, „bolsevizarea”, cum spune el, fratii lui au intrat in grupurile de rezistenta. „Toata lupta asta a inceput de cind s-a terminat razboiul. Deputatul liberal Lupescu a trimis in sat, fratelui meu Ion si altor doi cetateni, un mesaj: «in 1947, sa nu mai votati cu liberalii, ca nu cistigam nimica! Sa votati cu taranistii», asa le-a spus. Fratii mei stiau ca colectivizarea asta ne pierde natia si tara, si de aia au intrat in lupta impotriva bolsevizarii”, a inceput, incet, mos Cucu, sa ne povesteasca. La un moment dat l-au podidit lacrimile, cind si-a adus aminte de fratii lui. Din cauza ca nu a vrut sa spuna unde sint fratii lui, prin ce vagauni stau ascunsi, Radu Cucu a fost arestat si trimis in inchisoare. „Pe 7 septembrie 1950, seara, m-am culcat in fin, n-am mai vrut sa dorm in casa. Noaptea, Securitatea mi-a inconjurat casa, dar nu m-au gasit. L-au ranit atunci pe frate-meu, Neagu. El a fugit, dar s-a intilnit cu o ursoaica cu pui. Vroia sa gaseasca niste apa, sa se spele, ca era ranit la cap, ursul a mirosit singe si l-a mincat. Pe 13 septembrie, am iesit cu vitele, m-am intilnit cu jandarmul, si m-au arestat. «Ba, de cind te caut!», mi-a spus jandarmul. «Am stat in casa, ma, de cind ma cauti?», am zis eu, iar el mi-a zis sa merg cu el, ca trebuie sa dau o declaratie sa spun unde e frate-meu. Mi-am dat seama ca m-au luat de tot. Stiam ca Neagu s-a pierdut. Am trecut prin fata casei, cu jandarmul, nevasta-mea m-a vazut, si a vrut sa-mi dea ceva, ca eram descult. N-am fost lasat sa-mi iau haine. Asa m-au dus. Pe drum m-am mai intilnit cu un alt consatean, Dumitru Mohilta, care m-a intrebat din mers: «Cind scapam, ma, de astia?». «Cind o vrea Dumnezeu, Mohilta», i-am zis…. dupa care m-au dus la Dumitresti, m-au legat cu sirma ghimpata, si m-au dat la trupe. Acolo, la Dumitresti, un caporal, a vrut sa ma bata. Un sergent l-a oprit: «Nu va legati de el, ca are cine sa-l bata»”, povesteste mos Cucu. La un moment dat face un gest care ne uimeste: ride! Ride cind isi aduce aminte ca securistii il bateau incontinuu, iar el nu mai simtea nimic. Risul lui ne cutremura, la gindul ca un om care a patimit atitea, mai poate face haz de necaz, mai poate face haz de cei care l-au torturat, pe care, poate, i-a iertat de ce i-au facut lui. Dar nu i-a uitat pentru faptul ca i-au omorit fratii.
Lui mos Cucu ii place sa „rineasca la vaca”, dupa zece ani in care „a rinit” in temnite comuniste!
Radu Cucu a fost incarcerat in patru inchisori comuniste, timp de zece ani: la Rimnicu Sarat, la Galati, Caransebes si la Gherla, cea mai apriga inchisoare din toate. Din inchisoare trimitea scrisori acasa, la Maria, sotia sa, prin care-i cerea sa-i trimita un soi de pasta cu caracter aseptic, facuta din miere, nuca, unt topit, grasime si cas uscat, care-i folosea si pentru a-si „obloji” ranile, dar pe care o putea si minca. Si-a numarat si zilele in care a fost inchis: 3650! Am facut si noi calculul, dau fix zece ani! Si toate astea, pentru ca nu a vrut sa-si tradeze fratii ascunsi in munti. Pentru ca nu a vrut sa spuna Securitatii ce preoti le duceau mincare, alaturi de el, prin vagaunile in care stateau fratii lui ascunsi. Cind s-a intors din inchisoare avea 39 de kilograme. „Daca te uitai prin urechile mele, vedeai cine e in spatele meu, atit eram de slab”, ne spune mos Cucu, rizind din nou. Dupa care il bufneste plinsul, cind se gindeste la fratii lui. Vorbeste despre ei ca despre niste zei. Ii idolatriza pentru ce faceau, ii ajuta, a patimit pentru ei, si era gata oricind sa moara pentru ei. Nu se considera un erou, spune despre fratii lui ca au fost eroi. El nu mai vrea nimic, decit sa poata sa se trateze la un medic, pentru ca ii tremura miinile. Si-a strins fotografiile vechi cu fratii si parintii lui, si se uita la ele in fiecare zi. Nu este lenes, ii place sa trebaluiasca prin curte, dar cel mai mult ii place „sa rineasca la vaca”. Vaca este o fiinta mult mai demna decit cei la care „a rinit” zece ani in inchisori mos Cucu. Mos Cucu nu s-a gindit niciodata la viata lui. N-a fost egoist. Pina si pe crucea pe care si-a facut-o singur, vrea sa scrie numele tuturor detinutilor politici morti in inchisori. Despre mos Cucu am mai putea vorbi inca mult timp de acum incolo. Despre mos Cucu s-ar putea scrie o carte. Tot ce mai putem face este sa incheiem cu istoricul sumbru al familiei sale, si cu mesajul sau catre tineri. „Prin mijlocirea lui Dumnezeu am trait. Restul fratilor mei s-au prapadit… . Ion, mort la Gherla, in 1963, cu sase luni inainte de decretul de gratiere. Costache, mort in 1996, bolnav, a fost tradat, prins in munti, batut cu patul armei de nu mai aveai unde sa pui un ac de rani. De acolo i s-a tras moartea… . Neagu, a fost impuscat la 8 septembrie 1950, si a murit mincat de urs. Fratila a murit si el, era invalid de la Oituz. Manea, a fost „horopsit” acasa, de Securitate, a murit si el… . Gheorghe s-a prapadit si el… . Le spun tinerilor din ziua de azi sa ii asculte putin si pe batrini, ca nu-i invata de rau… . Asta e… .”, a incheiat mos Cucu, eroul nostru din catunul uitat, parca de lume, Lastuni, din Dumitresti. L-am lasat pe mos Cucu in fata casei, singur, cu muntii care ascund strigatele fratilor sai, cazuti pentru un ideal. Daca am da timpul inapoi, mos Cucu ar face la fel. Ar fi pregatit sa faca din nou puscarie, daca asa a vrut Dumnezeu… . Dar de ce Dumnezeu a hotarit sa-l lase fara un frate, din opt, asta numai „Cel din Ceruri” stie. Deocamdata mos Cucu e inca in putere. Poate treceti pe la el… . (Sebastian OANCEA)
Ce spun istoricii despre Rezistenta
In amabilitatea sa, marele istoric Serban Radulescu Zoner a acceptat sa ne vorbeasca, in termeni generali, cu citeva particularitati, despre perioada Rezistentei anti – sovietice de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Reporter: Ce ne puteti spune despre Rezistenta din muntii Romaniei?
S. R. Zoner: In perioada instaurarii, treptate si brutale, in acelasi timp, a totalitarismului comunist, pe teritoriul Romaniei s-au constituit numeroase grupari de rezistenta, evident, acestea operind in munti, incepind din Muntii Semenicului, pina in Muntii Macinului, in Muntii Vrancei, Muntii Apuseni, si, poate cel mai cunoscut este grupul denumit „Arnautoiu”, din Fagaras, care opera pe partea sudica a Muntilor Fagaras. Aceste grupuri operau fara o cooperare, ma refer in plan national, asa cum sustin unii, operau izolat. Deci, o coordonare a miscarii armate impotriva sistemului comunist, nu a existat. Asta si din cauza ca, incepind din 1948, dar si inainte, oamenii politici de marca, cei oponenti ai regimului, au fost arestati, izolati, deci nu a existat o colaborare pe plan national, ci doar intre grupuri separate, dar care actionau in acelasi teritoriu. Grupurile de Rezistenta aveau o componenta neomogena, erau compuse din militari deblocati, nu militari care au plecat de bunavoie din armata si s-au dus in munti, care erau cei mai activi, erau compuse din tarani care erau impotriva colectivizarii, precum si oameni urmariti de Securitate – taranisti, mai erau si liberali.
Rep. De unde aveau arme?
Zoner: Aveau arme din perioada razboiului, erau capturi, erau depozite despre care stiau militarii, si nu stia noua putere. Daca m-ati intrebat de arme, va pot spune ca aceste grupuri erau folosite si de serviciile de informatii straine, in primul rind de americani, care, desi n-au miscat un deget ca sa vina in sprijinul rezistentei anticomuniste, la modul concret, le alimentau, ca sa existe niste centre de tensiune. Nu-i sprijineau sistematic, dar mai aruncau armament din avion, insa cea mai mare parte din armament german, captura de razboi, le mai aruncau alimente, dar erau cazuri izolate. La nivel inalt, nu exista nici o idee de a sustine pe plan politic Rezistenta, de a se opune, pe plan politic, instaurarii comuniste. Aceste grupuri de rezistenta au fost lichidate treptat.
Rep: Exista marturii in acest sens? Ca americanii i-au sustinut cu alimente si ceva armament?
Zoner: Da, sigur ca exista.
Rep: Despre Rezistenta din Vrancea ce ne puteti spune?
Zoner: Ceea ce pot sa va spun despre Vrancea, un lucru pe care, probabil, putini il stiu. In perioada lichidarii, prin anii 1949 – 1950, comandantul Securitatii se numea Mauritiu Strul. Acesta s-a comportat cu bestialitate imoptriva celor care erau anti sistem. Erau omoriti, legati cu sirma ghimpata la miini, in sfirsit… . Deci, a ramas in istorie acest colonel cu ororile savirsite la acea vreme. Prin aceste mijloace barbare, a lichidat grupurile de Rezistenta din Vrancea. Ajunsese comandant de Securitate al regiunii Ploiesti, aceasta regiune, fiind creata dupa sistemul administrativ sovietic, cuprindea si Argesul, si Rimnicu Sarat, ajungind pina la Buzau.
Rep: Au fost elemente tradatoare in grupurile de Rezistenta?
Zoner: Categoric.
Rep: Asta a contribuit semnificativ la lichidarea grupurilor?
Zoner: Da. Familiile lor erau in sate, erau santajabili cu familiile lor, unii se mai si predau ca sa-si scape familiile, care erau urmarite, persecutate in permanenta. Au existat si elemente tradatoare infiltrate chiar de Securitate in grupurile de Rezistenta.
Serban Radulescu Zoner este nascut in Bucuresti, la 29 mai 1929.
Este fost detinut politic intre anii 1952 si 1962. A fost arestat la data
de 18 februarie 1959, a fost anchetat la sediul Securitatii din
Ploiesti, timp de 11 luni, dupa care condamnat de Tribunalul Militar
Bucuresti la 5 ani de temnita grea, pentru „uneltire contra ordinii
sociale”. Ulterior, pedeapsa i-a fost majorata, in urma recursului
Procuraturii Militare, la 6 ani de temnita grea. Serban Radulescu
Zoner a trecut prin trei penitenciare grele: Jilava, Ploiesti si Galati, si
prin tot atitea lagare de munca: Salcia, Stoenesti si Strimba. A fost
gratiat in 1962. Este doctor in istorie si a fost, pina in anul 1996, cercetator stiintific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, dupa ce fusese exclus din institut, in anul 1975, de Ceausescu. Imediat dupa Revolutie, a fost reincadrat in Institut, si avansat ca cercetator principal. Este membru al Asociatiei Internationale de Istorie Contemporana, cu sediul la Geneva. A publicat peste 200 de lucrari stiintifice ?n tara si ?n strainatate, in SUA, Franta, Italia, Germania, iar in 1993 i s-a conferit premiul „Mihail Kogalniceanu” al Academiei Romane. Din 2001 este presedintele Aliantei Civice. (Sebastian OANCEA)