Ruget, catunul rupt de lume

Batrinii spun ca odata, aici a fost vatra satului. Si ca numele catunului – Ruget – vine de la ruga… Nici ca se putea un nume mai bun pentru acest loc, populat de cei mai saraci dintre saraci. De cei mai oropsiti dintre oropsiti pentru care deseori, ruga catre cel de sus ramine singurul refugiu. Singura speranta, firava, de mai bine.
Satul Ruget apare astazi ca o prelungire a Timboiestiului. Ca o periferie sinistra, in care saracia si-a infipt prea adinc radacinile.
Parasesti soseaua care strabate Timboiestiul dar nu te abati mai mult de 100 de metri pina la intersectia din care urca ulita spre Ruget. O iei la pas, ca masina nu-i chip sa strabata drumeagul ingust, noroios si marginit de garduri stirbe, dezechilibrate. In lipsa de alternativa, tot linga ele alegi sa mergi, ba mai mult, te surprinzi intinzind bratul spre vreo uluca atunci cind, de atita noroi, pamintul iti fuge de sub picioare. „E un podet aici, peste piriul Ruget, care e prea subred ca sa poti trece cu masina. Si pentru ca nu putem face pod solid, nu putem aduce piatra ca sa facem drumul practicabil. Nu avem fonduri. Tot ce s-a facut in Timboiesti s-a facut cu banii comunitatii, de altundeva n-am primit nimic”, spune Costel Costachioiu, viceprimarul comunei. Mergi mai departe, indirjit sa vezi mai mult, sa intelegi, atit cit e posibil, saracia de dincolo de garduri. Si urci. La dreapta – deal, la stinga vale. Peste tot, pamint sterp. Ca si tine, trecatorii zonei pasesc pe linga garduri. Au mersul sigur, doar noroiul e parte din viata lor. Si pe afara, dar si in amaritele de bordeie din chirpici, asimetrice si acoperite – in cel mai fericit caz – cu carton. Adaposturile ciudate, ridicate la rang de „case”, au de cele mai multe ori doar o odaie. Iar respectiva incapere, rar mai mare de trei metri patrati, este dotata indeobste doar cu unul sau doua paturi improvizate din scinduri si o amarita de soba. De fapt nici n-au nevoie de alt mobilier. Ce sa faca ei cu un dulap, de exemplu, atita timp cit toata averea lor e pe ei, sau tine loc de asternuturi…
„Nu mai avem nimic, nimic”
Cit e de treaba cu agricultura, adultii din Ruget muncesc cu ziua. Familiile lor din asta traiesc, si bine-nteles, din ajutoarele sociale si alocatiile cuvenite droaiei de copii, ce constituie majoritatea sufletelor satului. Cu toata saracia, plozii merg la scoala. Bat zilnic cite patru kilometri dus si tot atita intors, ca sa frecventeze cursurile scolii din Timboiesti. „Da’ nici alocatiile astea nu vin cind trebuie. Asteptam si noi postasul, cind o veni. Avem sapte copii, trei la scoala si patru mici, care stau acasa. Au de la 15 ani la un an. O ducem greu, curent n-avem, lemne la fel. Ne ducem si adunam si noi din padure, aducem vreascuri cu circa. Azi, aproape ca n-avem nici malai. Nu mai avem nimic, nimic…”, spunea Mioara Cristea, o femeie inca tinara daca te-ai lua dupa virsta ei – 34 de ani. Grijile, sau poate lipsurile, au imbatrinit-o inainte de vreme si pare ca si-a acceptat soarta. In afara fringhiei de rufe legata intre un arac si grinda casei, in curtea ei nu misca nimic. Chiar si sfoara pare stinghera in toata acea saracie. Ce-o fi agatind pe ea?!
Nu-i nevoie sa-i ispitesti prea mult ca sa inceapa sa vorbeasca. Cum te vad strain de locuri, incep sa-si plinga saracia doar-doar si-o indrepta cineva atentia inspre ei. Ar vrea sa-i salte cineva din mizerie, sa-i scoata cineva din foame, vor ajutor si de atitea lipsuri au devenit artagosi si pusi mereu pe harta. Cu ochii pe „capra vecinului”, sar ori de cite ori au impresia ca acesta are mai mult ca ei. „N-avem bani de-o pastila! N-avem bani de luminari! Patru copii avem, cu noi sase in total si toti stam intr-o camera. Baiatul asta saracu’, are patima de lesina. Are viermisori la ficat si n-am o pastila sa-i dau si nici ce sa-i pun in farfurie. Ne-a uitat toata lumea, vai de capul nostru”, se vaita din dosul unui gard anemic, Maria Arfir.
Lumea de dincolo de lume
Poate e greu de crezut ca in judetul nostru, aproximativ 500 de oameni inca traiesc exact ca-n evul mediu. Ca pentru ei, mincarea si imbracamintea sint un lux, iar aparatele electrocasnice – OZN-uri! Poti numara pe degetele de la o mina citi au cite un amarit de televizor alb negru sau cite un frigider. Acestia-s fericitii in casele carora arde totusi un bec. In Ruget, oamenii par rupti de realitate. Insusi catunul pare o lume ratacita-n lumea noastra. Acolo, oamenii traiesc dupa tipare proprii, intre coordonate care, cel putin in civilizatia in care ne laudam ca traim, sint inacceptabile. O simpla plimbare pe „ulita centrala” a Rugetului iti creeaza insa mustrari de constiinta. Pleci cu inima grea de ochii infometati ai copiilor, cu sufletul sfisiat de goliciunea nemeritata a trupurilor lor. Mergi fara sa privesti in urma. Ai vrea sa uiti si nu poti. Si juri sa te intorci, ca sa incerci sa schimbi ceea ce altii n-au putut schimba. (Laura BREANA)