Cine o vede pe Pimponeta?

O foarte frumoasa nuvela a unui sud-american, intitulata „Starea de gratie”, descrie aventura sufleteasca a unui grup de copii dintr-un sat brazilian, traita in fiecare an in zilele premergatoare Invierii, in Saptamina Mare. A trecut mult timp de cind am citit-o si nu mai stiu cum se numeste autorul, dar imi amintesc, in toti anii, de Pasti, de jubilatia grupului acelor copii, de fervoarea cu care participau la intimplarea divina pe care o evocau, pe care o traiau, realmente, cu ardoarea credintei lor catolice, de rolul pe care fiecare dintre copiii aceia sarmani il juca in festivalul care se desfasura neintrerupt zi si noapte, intr-o animatie aproape extatica. Nu stiu cita exagerare artistica era acolo, dar imi amintesc de parca as fi trait si eu acele evenimente: dupa copacii, grei de verdeata, era obisnuit sa se ascunda cite un inger zburdalnic, gata sa se joace cu ceilalti, iar realitatea era amestecata cu fictiunea; Madona aparea prin farmec la unul sau altul dintre eroii povestirii, se auzeau cintece misterioase venite din intunericul noptii… Era un basm, acolo, in lumea aceea, rosturile si rolurile adevarului si ale visului se inversau cit se poate de firesc. Am uitat numele scriitorului, dar nu am uitat starea de gratie; ceva ireal, dar fermecator, ca in tablourile lui Chagal, asta am retinut si imi amintesc in fiecare an de „starea de gratie”, care, vazuta sau abia inchipuita, se lasa peste lume in vremea Pastelui.
*
Ar fi interesanta o cuprinzatoare „Istorie a copilului si copilariei”. Sint citeva studii cu gust subiectiv, dar in ceea ce mi-a fost dat sa citesc lipseste substanta care defineste aceasta virsta, amestecul povestii cu realitatea si avintul mintal al copilului dincolo de rigidele dimensiuni ale realitatii. S-a tot spus ca un copil este un geniu, dar si aceasta afirmatie nu prea este luata in serios. Capacitatile geniale ale gindirii infantile sint mai intii ucise in procese de acumulari accelerate, in acele crese pentru copiii geniali, care sint „olimpiadele”.
Genialitatea copiilor consta tocmai in geniala lor candoare, in magnifica lor ignoranta, in structura lor mintala si afectiva necontaminata de excesul de informatie care, administrata in etapele infantile ale vietii, distrug ceea ce este specific vietii.
Copilul normal trebuie „sa vada ingeri”, sa se intilneasca, in reveriile lui, cu Maica Domnului, cu alte cuvinte trebuie lasat sa traiasca un timp intr-o poveste, cu spaimele si extazul virstei lui.
M-ar interesa, intr-un ipotetic tratat de istorie a copilariei, credinta. Asta, pentru ca am convingerea ca Dumnezeu s-a nascut in sufletul copilului.
Tema poate fi considerata naiva, a fost tratata intotdeauna usor, ca un subiect neserios. Nici un copil nu a fost proclamat „sfint” (nu pot concura aceste fiinte cu unii voievozi singerosi, ce idee!…); subiectul poate fi considerat prea „simplist”, dar eu cred ca intre divinitate si copilarie este mai mult decit o apropiere, este o identitate. As spune ca Dumnezeu isi face culcus in sufletul copilului, acolo se simte El mai bine.
Nici o perioada nu este mai prielnica pentru a medita la aceasta tema decit Saptamina Mare, in starea de gratie din aceste zile.
Sigur, tratarea metaforica a raportului copilariei cu divinitatea este o cale de intelegere, atit, dar nimic nu este mai „actual” in psihologia contemporana decit ameliorarea timpurie a sufletului omului.
*
Desigur, ne vom intreba daca aceasta apropiere intre credinta si sufletul copilului nu este o prejudecata, un artefact, un produs de laborator, in procesul maturizarii afective si intelectuale.
Intrebarea ar fi pur formala daca am dispune de un mimimum de certitudini; insa nu avem certitudini, ne multumim cu prejudecati, repede preluate, tratam copiii cu sfaturi: „fiti cuminti, fiti buni, faceti-va rugaciunile”.
Mergem pe un drum necunoscut. Ne coplesesc intrebarile: cind apare credinta in nucleul psihic al omului? Este credinta un „dat uman”, antropologic? Apare credinta in mod spontan, la orice copil, sau este determinata de relatii complexe, socio-familiale, culturale si somatice, de un anume nivel mintal, de o anume predispozitie caracteriala?
Iata o tema potrivita pentru zilele aflate in „Starea de gratie”.
Dar cred, insa, ca subiectul nu trebuie risipit prin intrebari analitice, cred ca unei taine i se potriveste doar sesizarea ei.
Poate ca este mai sanatos fara nici o explicatie, sa lasam copiilor simtirea zbaterii aripilor ingeresti; sa-i lasam sa auda rasuflarea ingerului, sa simta credinta pura, neinteleasa, care le incalzeste inima, cind ii vine timpul, pentru ca sint fictiuni si nici o realitate nu-i mai trainica decit fictiunea.
„Cine mai vede pe «ingerita» ta, despre care imi spui ca se numeste Pimponeta?”, am intrebat-o pe Irina, cind avea cinci ani. „Nimeni nu are voie sa o vada pe Pimponeta; numai copiii o vad”, mi-a raspuns Irina, transind ferm o dilema de teologie.
Cred ca dreptul principal al copilului este acela de a fi lasat in lumea lui, in libertatea extraordinara a acestei lumi. Nu stiu cum se invata astazi religia. Am auzit doar cite ceva, care pare a evoca o formula plina de rugaciuni care trebuie retinute, de istorii complicate, cu nume anacronice, si mai ales de sfatul: „fiti credinciosi, copii, asa e bine si frumos”.
In lumea liceului unde am invatat, in timpul razboiului, am avut doi profesori de religie, ambii preoti respectabili. Unul, care era un erudit, membru al Academiei Romane, folclorist de reputatie universala, reusea sa transforme orele de religie intr-o bascalie. Era prodigios in stiinta sa, dar abia daca intelegeam cite ceva din prolixele expuneri; in fiecare ora, invariabil, deplingea soarta lui Ion Creanga (in care era specialist incontestabil), „care arde in focul Gheenei pentru spurcaciunile pe care le-a facut… stiti voi, nu va hliziti… stiti ce a scris in povestea «aceea» pe care l-a indemnat Diavolul sa o scrie”… Orele erau hazlii, dar mie mi-a fost mila de Creanga ani de zile…, ajunsesem sa-l percep ca pe un erou de tragedie. Celalalt profesor, un om elegant (parea un lord travestit in popa ortodox), ne ducea in Saptamina Mare in biserica si puneam o floare pe „Sfintul Aer”. Nu ne-a plictisit niciodata cu sfaturi, ne-a obligat sa invatam doar Tatal nostru si Crezul; dar ne citea din Contesa de Ségur, Anatole France, Cehov si Andersen; si ne puneam noi singuri nota pe care credeam ca o meritam la religie. Cu aceasta strategie, viclesug teologic, ne-a cistigat. Am devenit si eu un fel de credincios.
Probabil ca aceasta este tehnica potrivita sa elibereze din sufletul copilului ceea ce se numeste credinta.
Au trecut multi ani de atunci, dar cite ceva din aspiratia la puritate a ramas in inimile noastre. In Saptamina Mare visez sa iau de mina un copil cu care sa ma duc la denie…
Sa ascult povesti despre „Ingerita Pimponeta”, sa ma intorc printre fantasme, sa pindesc melodii nestiute. Sa trecem amindoi dincolo de ceea ce este obisnuit, sa simtim „Taina” fara a o cerceta „sistematic”; sa credem in Ceva. Altfel, fara „Taina”, vorba lui Bacovia, altfel e greu pe pamint”.