Corabie alba pe mare trecea

Era, pe vremuri, la 2 Mai, o taverna, chiar pe malul marii, un local sordid, cu citeva mese inghesuite in interior si alte citeva mese, si ele destul de murdare, pe o terasa cu vedere la soseaua care ducea la granita cu Bulgaria.
Localul parea ca este plasat in alt spatiu geografic decit acela real si intr-un timp incert.
De altfel, pe peretele de dupa tejghea, un ceas arata o ora fictiva si un calendar un an trecut. Acestia erau parametrii in care se petrecea actiunea. Si multe personaje, totdeauna multe personaje, uzate de viata, de alcool si de visuri ratate.
Mi-a placut totdeauna acest gen de societate dubioasa; o prefer chiar, marturisesc, societatii (in care ma gasesc frecvent) de oameni asezati, realizati, multumiti de ei. Imi trebuie oarecare indrazneala pentru a recunoaste aceasta preferinta; dar… „asta este”… Ma aflam deseori in locanta aceea… Nu mai stiu daca exista inca…
Acolo oamenii se asezau la orice masa unde gaseau un loc, fara nici o formalitate, totul decurgea firesc, simplu. La masa mea s-a asezat intr-o zi un ins intre doua virste, imbracat ingrijit, un om cuminte, „obisnuit”. Amindoi, si eu si el, eram taciturni; am fi ramas, probabil, doua prezente tacute de nu as fi avut eu, pe masa, un ziar in care, pe doua pagini intregi, se descria viata primului animal „clonat”, oaia Dolly. Insul m-a intrebat, tragind cu ochiul la ziar, daca ma intereseaza problema. Se vedea ca pe el il intereseaza foarte mult „clonarea”.
Nu facea parte, mi-am dat seama, din fauna obisnuita a localului: „Vin aici din cind in cind, mai ascult una, alta…, dar sint oameni simpli, beau, se imbata, cinta… Altceva nu stiu”. Vadit, el era din alta categorie umana. Mi-am inchipuit ca este unul dintre acei diletanti studiosi de tipul parapsihologilor si cind l-am intrebat s-a uitat oarecum intrigat la mine si mi-a spus ca el este un cercetator „de stiinta”, nu un speculant al unor ipoteze absurde. „Ma intereseaza clonarea. Am o problema personala cu clonarea”, mi-a mai spus, examinindu-ma, oarecum suspicios. A plecat grabit, intrebind daca ne-am mai putea intilni. „Da”, i-am spus, fixindu-ne o intilnire pentru dupa-amiaza urmatoare.
*
Ne-am intilnit a doua zi dupa-amiaza, pe o banca, pe faleza.
– Am impresia ca sinteti psihiatru, mi-a spus.
– Si eu am convingerea ca sinteti nebun, am raspuns eu, dar numai in gind. Un om teafar nu poate fi chiar patimas al unei teorii.
Am tacut, un timp, amindoi. Priveam la marea linistita, diafana, albastrie, ca intr-un peisaj japonez.
… „O corabie alba pe mare trecea” a recitat deodata omul meu… „As vrea sa vorbim despre o corabie care rataceste, ca o naluca, fara a ancora undeva”… L-am ajutat „tacind” cum am priceput ca este mai potrivit: intelegeam ca are o poveste, ca are ceva de marturisit. Asa a inceput extraordinara lui istorie. Nu aveam alt rol decit sa ascult. Dar si ascultatul poate fi un rol principal. Pe scurt: aventura lui spirituala semana cu destinul unei corabii care, „alba, pe mare trecea”.
*
„Clonarea – mi-a spus el – pare o utopie ori chiar o fantezie neserioasa. Nimeni nu-i interesat de aceasta descoperire uriasa care, dupa parerea mea, este primul pas catre nemurire. Ideea pare atit de extravaganta, incit nici nu este luata in seama. Numai cite un intelectual indrazneste sa treaca dincolo de semnificatia procedeului de laborator, de fapt relativ usor de realizat. Cind am vazut ce cititi, am avut placerea sa sper ca voi gasi un interlocutor. Nu am gresit”…
Dupa alte citeva vorbe de introducere, vazind ca il ascult, mi-a relatat povestea lui, care, intr-adevar, parea uluitoare: „Eu, mi-a spus dinsul, sint un ins clonat. Am o virsta incerta… Sub aspectul meu de om relativ tinar, am citeva mii de ani. De fapt (pentru a fi exact), nu-mi amintesc de istoria mea decit de pe cind eram contemporan cu Isus Hristos. Trebuie sa stiti ca, la vremea aceea, episodul rastignirii, chiar al existentei Fiului lui Dumnezeu, a trecut neobservat. Eu imi amintesc mai bine doar de Pilat din Pont, din suita caruia am facut parte. Istoria vietii mele este intrerupta de unele perioade lacunare… Ma mai ascultati?”, m-a intrebat dinsul, urmarindu-ma atent… Dar cum sa nu-l fi ascultat? Am aflat astfel ca a devenit, de-a lungul anilor, celebrul conte de Saint Germain… „Despre mine, Voltaire scrie cu respect, el credea in legenda mea… Unii nu au crezut… Fréderic al Prusiei spunea despre viata mea: «c’est un conte pour rire»… Nici dumneavoastra nu credeti… dar mai multi tari, unele femei celebre (mai ales Madame de Pompadour) m-au cunoscut si s-au extaziat in fata existentei mele…”.
Il scultam avid pe acest om terbil; marturisesc, nu mai vazusem un astfel de delirant. Il intrerupeam doar din cind in cind… Asa am aflat ca, in anul in care l-am cunoscut, era un modest laborant zootehnician, lucrind la un laborator de linga Constanta. Ca din cind in cind venea la taverna unde m-a intilnit, „din pur interes pentru oameni”. Nu mai avea pe nimeni. Nemurirea inseamna singuratate. „Mai mult decit absurditate, nemurirea insemna solitudine”, repeta dinsul. „De asta am simtit nevoia sa va cunosc, mi-a spus, sperind ca ma veti intelege, macar ca o forma de viata”…
Am stat mult de vorba cu acest unic exemplar din istoria omenirii. Cind ne-am despartit, marea era o imensa oglinda argintie a lunii.
Era tirziu. Mi-a intins mina, mi-a strins-o cu prietenie si mi-a dat o carte de vizita, explicindu-mi ca este din una din existentele sale, o viata in care a fost fericit. Cartea de vizita, exemplar luxos, solemn, avea un singur nume, cu litere aurii, gratioase: Casanova.
A doua zi, cind am plecat, se simtea toamna.
Vacanta devenea trecut.
In anii care au urmat au intervenit alte intimplari; povestea lui extraordinara mi se parea un basm.
Abia de curind am cautat Taverna.
Erau alte personaje, ceasul era fixat la ora potrivita, calendarul la anul 2006. Casanova nu mai era, bineinteles.
Ba, totusi, era; l-am gasit in biserica satului, unde nu stiu ce instinct m-a indrumat. Nemuritorul murise, era pus in cosciug, sosisem, din intimplare, la inmormintarea lui. Era absolut singur; nimeni, doar un preot plictisit. Ca si nemurirea, si moartea este singura.
In drum spre casa, am oprit in fata marii. Nici o corabie.