Caută 
5 MIN
Descoperirea poeziei lui Ion Muresan a insemnat pentru mine o revelatie. Era ca si cum mi-ar fi aparut in fata un tinut nou, fabulos, pe care, daca voiai sa-l explorezi, trebuia, mai intii, sa te imbolnavesti de friguri, pentru ca in momentele de febra sa te poti bucura, tremurind din toti rarunchii, de contorsionata-i frumusete. Citeam revista "Echinox", unde-i aparuse un grupaj consitent, beam votca vietnameza (se gasea inca din belsug la alimentare), bateam cu pumnul in masa si plingeam. In paginile aceleiasi reviste fusesera publicate Georgicele lui Mircea Cartarescu, un esantion din Ninsoarea electrica (sper sa nu ma insel) a lui Traian T. Cosovei si o parte din Comedia literaturii a lui Petru Romosan. Unul dupa altul, poetii generatiei in blugi apareau pe podium. Competitia literara parea destul de dura. Citindu-i, mi-am dat seama ca voi avea de infruntat (asa vedeam lucrurile atunci) o intreaga pleiada de scriitori ce paseau increzatori pe portile litearaturii, aducind cu ei, daca nu e prea pretentios spus, un suflu nou si, poate, chiar o viziune noua asupra lumii. Tin minte ca aparitia Georgicelor lui Mircea Cartarescu a avut un ecou deosebit de puternic in lumea culturala ieseana. Liviu Antonesei, redactor pe-atunci la Dialog, era entuziasmat. Se cautau, mai ales, conotatiile politice. Pe mine insa ma interesa poezia in sine. Si in acest sens, Georgicele au reprezentat un moment de cotitura. Ele vesteau aparitia unui poet important pe scena noastra literara. La fel s-a intimplat si cu Train T. Cosovei, ale carui poezii devenisera aproape slagare in mediul studentesc. Chiar si scriitorii apartinind valului saptezeci urmareau cu atentie fenomenul. Ca sa nu mai vorbim despre responsabilii cu propaganda. Aparitia generatiei optzeci a pus cenzura pe jar. Dar zarurile fusesera deja aruncate. Cararile fusesera facute, pe undeva in culise, fenomenul, cu toata impotrivirea organelor, nu putea fi oprit. "Totul se savirsise – cum spune Cosovei – in iarba de fier, pe cimpul de fier". Acele cronometrelor loveau zadarnic "stafia unei secunde", "sub foamea ascutita a pasarilor de fier, doar spinzuratul se rasucea strins in imbratisarea fringhiei". Era vorba, desigur, de o fringhie ideologica; in ceea ce priveste spinzuratul, el simboliza, se poate citi si astfel, desigur, sitemul ceausist. "Totul incepuse – scrie acelasi Cosovei, cu citeva miini curentate la pianul electric", in timp ce "pe marginea bazinului, muzicantii cintau atit de tare, incit sunetele" retezau bratele celor care le ascultau… In plina Epoca de aur, incepuse dezghetul. Cu tot efortul propagandei comuniste, care incerca din rasputeri, prin promulgarea tezelor de la Mangalia, sa intoarca literatura, prin multimea de imnuri inchinate marelui conducator, inapoi la epoca proletcultismului, lucrurile nu mai puteau fi tinute in friu. Cu mici exceptii, poetii optzecisti, ca, de altfel, si cei saptezecisti, nu erau dispusi sa accepte nici un compromis.
Acesta era contextul socio-politic in care a aparut generatia optzeci. Versurile poetilor tineri circulau aproape clandestin. Ele avea atunci o alta conotatie decit au acum. Daca mesajul politic, cum e si normal, a fost atenuat de trecerea timpului, forta rostirii poetice nu s-a pierdut. Ci, dimpotriva, a capatat, la poetii autentici, o alta rezonanta: "Totul s-a sters, totul s-a uitat/ totul a trecut", a ramas in urma doar "fotografia secolului" si o "dimineata informa de fonta", pe care "oameni de fier", spargind "o sticla de vopsea rosie", au inaltat-o undeva in spatele casei…
Daca la Traian T. Cosovei, si chiar si la Mircea Cartarescu, vorbesc de cel din Georgicele, poemele au un substrat subversiv, nu acelasi lucru putem spune si despre poezia lui Ion Muresan. Poeziile sale se ridica dincolo de contingent, fapt care le face sa fie si mai putin perisabile in timp. Muresan priveste lumea dinlauntru, nu din afara. "Nu am decit o prejudecata – scrie el – realitatea,/ la fel ca Democrit materialistul cel care si-a scos ochii/ pentru a nu-l stinjeni in cercetarile sale facute cu ochii/ mintii", de aceea lui ii e dat sa vada "cum galbena si mare ca un stirv de oaie/ urechea omenirii pluteste pe apele unei mlastini albe stinci de calcar/ si fosnitoare pilcuri de trestii" cugetatoare, adaugam noi. In conceptia poetului, realitatea nu poate fi cunoscuta, decit prin anihilarea simturilor. Sau, mai bine zis, prin transcederea lor asupra lucrurilor inconjuratoare. "Zadarnic noapte de noapte – noteaza Muresan -, cu auzul infipt in urechi ca un baston pentru orbi, pipai crapaturile/ memoriei/ caci nici macar un sobolan nu iese si nici macar un soarece de cimp/ si nici macar gindacul de bucatarie, razbate numai vocea mea din care/ se inalta cuvintul ca sarpele din ou si se repede la lucrul denumit/ si-l umple de bube si semnificatii…". Memoria nu poate naste lucruri, ci doar semne si simboluri. Trimiterea la celebrele versuri ale lui Arghezi, "din bube, mucegaiuri si noroi, cladit-am frumuseti si versuri noi" are o conotatie mai mult polemica decit ironica. Autorul Cintarii omului pune accentul pe elementele din lumea aflata in afara sa, in timp ce Muresan este preocupat de lumea sa launtrica, in care gindurile amestecate cu sentiementele inconjoara cu o mizga lipicioasa lucrurile percepute prin intermediul simturilor. La autorul Izgonirii din poezie, bubele si mucegaiurile reactiveaza perceptia, proiectind universul sedimentat in acele "crapaturi ale memoriei". Revelatia se produce prin anihilarea vazului si auzului, a mirosului si pipaitului. Poetul inarmat cu un baston pentru orbi, noapte de noapte, orbecaieste prin labirintul "galbenei urechi a omenirii" ce pluteste ca un stirv pe apele mlastinilor primordiale. El cauta o iesire spre lumina…
…Calatoria in Vietnam a constiutit pentru noi o intoarcere in timp si o intoarcere la poeziei. Abia dupa ce ne-am perindat vreme de o saptamina pe strazile Hanoiului si am vizitat citeva imprejurimi, printre care si Ha Long-ul, un golf din Marea Chinei, presarat cu noua mii de insule, care de care mai splendida, ne-am dat seama ca aceasta calatorie nu a fost intimplatoare. Noi am descifrat-o ca pe un semn venit de sus. Probabil ca un Dumnezeu bun ce veghea asupra noastra a vrut sa ne arate ca frumusetea lumii e nepieritoare…
