Cu Durand, printre gagauzi si ucraineni

Ca sa intelegeti ce inseamna un drum parcurs cu autocarul (autocar! – ia, acolo, un maxi-taxi, nici macar mai incapator ca altele si tot atat de murdar si imbacsit si iradiind de peste tot – manere, scaune, panze etc., intreg universul concentrationar al „confortului" rutier – un miros pe care nici un olfactolog din lume nu l-ar putea defini), zic, ca sa intelegeti cum e sa faci, in astfel de conditii, o cale de la Balti la Reni, trebuie neaparat sa alegeti ca anotimp vara. Iarna, e aproape idilic: iti afunzi caciula cu clape mai tare pe frunte, bagi nasul in fular si, cu putina imaginatie, te pomenesti – eu am facut experimentul, vorbesc deci in cunostinta de cauza – in fata unui semineu somptuos, sub pleduri succesive de astrahan… Alta solutie sa mai scurtezi cumva din cele aproape zece ore de mers e numai „Stolicinaia", pe care targovetul din piata adiacenta garii auto, cu invariabili ochi albastri si nas rosu, ti-o strecoara cu un gest complice si plin de intelegere. Dar piatra de incercare e luna lui Cuptor. Temperatura in habitaclu trece binisor de patruzeci si daca, exasperat, incerci sa tragi geamul pentru o boare mai proaspata, femeiusca din spate, cu un plod artagos in brate, care scanceste intruna, de te apuca o stranie neliniste cand se mai opreste cateodata, iti suiera la ureche cum ca ce faci, e curent!

O camera de luat vederi ar inghiti de-a valma, ca dintr-un halucinat corn al stereotipiilor, aceleasi strazi, aceleasi case, aceleasi chipuri – rarisime pe canicula asta – de oameni incremeniti parca in arsita. E uluitoare monotonia peisajului, chiar daca, dincolo de Chisinau, unde facem o scurta escala, satele se arata vizibil mai indigente ca in partea de Nord a republicii. Nu mai am putere sa observ port, fete, atitudini, sa notez expresii (cele mai multe, deocheate, helas!), dar mai ales sa ma indignez de „sansonurile" (un fel de cantece din repertoriul puscariasilor), cu care soferul ne iriga timpanele din belsug: caldura excesiva te transforma intr-o vita apatica.

La gara de sud din capitala – o dezolanta ingramadire asiatica de pavilioane si dughene – ai, totusi, un nesperat prilej de revigorare. Nu-ti dai seama din prima clipa, dar curand te prinzi: chipurile turcite si vorba care iti taie auzul (metalica, sacadata, mai mult guturala, de fapt) sunt cauza. Ne pricopsim, de altfel, pana la Comrat, cu o pereche galcevitoare si pret de cateva zeci de minute ascultam pitorescul diferend familial. „Ii tat asa!", face usurat un omulean din scaunul de alaturi, cand ii vede debarcati. Ce-i drept, in gara, oricat am colindat profitand de popasul instituit de sofer, n-au auzit pe niciun localnic sa vorbeasca in limba lui materna: o ciudatenie cu talcul ei. Revendicandu-si ritos specificul national (Formuzal, baskanul Gagauziei, si-a tras si un Partid al Regiunilor), gagauzii sunt, in realitate, mai asimilati decat alte etnii. Trebuie sa auzi limba lui Cehov in gura lor deprinsa sa improaste la repezeala, vesnic nerabdatoare sa-ti mai incrimineze ceva…

Cand seara se instalase binisor in drepturi, iata-ne patrunzand pe strada ce intretaie Giurgiulestiul, satul de bastina a Mariei Mocanu, cantareata de muzica folk. Nu-mi dau bine seama, dar ceva, probabil esential, s-a primenit in spiritul asezarii, atat de molcom odinioara. O fi din cauza portului, construit aici sub Voronin, a vamilor, a afluxului de calatori, dar simti, parca din croiala strazilor, ca n-a mai ramas mare lucru din candoarea patriarhala de peste vremi. Lumea s-a dedat cu strainii, priveste fara a se mai cruci la bolizii care strabat in viteza, umilind secularele ritmuri ale locului.

Cireasa de pe tort: in vama ucraineana, un tip masiv, cu burta impozanta si chelie lucioasa, acoperita otova cu broboane de sudoare, ma intreaba ce am in rucsac. Un laptop si niste carti, raspund. „Pokaji!", urmeaza ordinul. Ma conformez si scot o editie din 1966 a Vietii lui Mihai Eminescu (habar n-aveti ce relectura de placere e asta!) si o fotocopie indosariata a Structurilor antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand. „Antropologhi…, silabiseste  omul. Cito takoe?!" Ei bine, incercati sa va inchipuiti cum e sa rezumi, pentru un vames ucrainean, caruia notiunea de antropologie i-a sunat, hodoronc-tronc, extrem de subversiv, tocmai pe Durand. „Fie!, mi s-a consimtit dupa o jumatate de ora, cand, disperat, am inceput sa ma servesc din nou de mult incercatele cuvinte ale limbii romane. Dar cand te intorci, continuam discutia!". M-am intors pe la Cismichioi: ce era sa fac?