Caută 
4 MIN
U.E., S.U.A., marile organizatii internationale
(O.N.U., C.E., O.S.C.E. etc.) i-au pus un
diagnostic fara echivoc: dictatura. Timp de un
an, cit am fost ambasador al Romaniei in
aceasta tara, am avut ragaz suficient sa-mi dau
seama ca diagnosticul este intru totul intemeiat.
Pina in 1996 Belarus a evoluat, in plan politic,
asemanator cu celelalte tari europene din orbita
fostei Uniuni Sovietice: s-a adoptat o Constitutie
democratica, presa a devenit destul de libera, au
aparut partidele politice, a inceput procesul de
liberalizare a economiei s.a.m.d. In 1994 a venit
la putere, ca presedinte, Al. Lukasenko. El a fost
ales atunci in mod democratic, prin vot
universal, direct si secret. Lucrurile pareau sa
mearga in directia cea buna: tara devenise
membra a C.E. si a altor organisme
internationale democratice. Dar in 1996
Lukasenko forteaza o modificare a Constitutiei
prin care presedintele – adica el – capata puteri,
practic, nelimitate. Am in fata articolele din
Constitutia Belarus care prevad atributiile lui; nu
exista in nici o Constitutie din Europa ceva
asemanator. El poate numi si demite pe oricine,
de la primul ministru pina la functionarii de mina
a doua. Guvernul, Parlamentul, Justitia, Armata –
toate institutiile semnificative ale statului – sint la
discretia lui, sint simple anexe ale administratiei
prezidentiale.
Parlamentul, de exemplu, cuprinde exclusiv
oameni propusi de el. La alegerile din octombrie
2004 n-a intrat in Parlament nici un candidat
propus de vreun partid politic, ci doar oameni
alesi de el dupa criteriul unic al ascultarii si
supunerii oarbe fata de presedinte. Cine sint
acesti oameni? Guvernatori de provincii,
directori de intreprinderi, presedinti de colhoz,
fruntasi in productie etc., adica indivizi promovati
in aceste functii tot de administratia prezidentiala
si care, pentru fidelitatea totala de care au dat
dovada, sint rasplatiti cu un loc in Parlament.
Lukasenko si ai lui nu au partid, ei reprezinta
„poporul” si oricare alta grupare politica sau
forma de asociere este „dusman al poporului”.
Se intelege ca acesti „parlamentari” ramin
aceiasi yesmen-i pe care se sprijina regimul.
Cine conduce, de fapt, aceasta tara? Desigur ca
primul este Lukasenko, dar se subintelege ca de
unul singur n-ar putea sa mentina un regim in
care nu misca nimeni intr-o tara cu aproape 10
milioane de locuitori. Asa incit are nevoie de
„ajutoare”. Acestia sint „oamenii presedintelui” o
camarila nu prea numeroasa care asculta
orbeste de el si pe care el ii are la mina cu ceva:
o condamnare cu ani in urma, un fapt
compromitator ale carui dovezi sint pastrate
unde trebuie, o relatie nepotrivita, o dependenta
economica totala etc. Nimeni nu are nimic al lui,
ci totul depinde de functie: ai pierdut functia, ai
pierdut totul.
Instrumentul cel mai puternic este, insa, K.G.B.-
ul care, dupa cum vedeti, nu si-a schimbat nici
macar numele. El ocupa una din cele mai
impozante cladiri din centrul capitalei, iar seful –
numit de Lukasenko – este cam al treilea om in
stat ca putere reala, dupa presedinte si seful
administratiei prezidentiale. K.G.B.-ul – ochii si
urechile presedintelui – este perceput ca
atotputernic, prezent pretutindeni si, in acelasi
timp, malefic. Dar Lukasenko, timorat si foarte
prudent, ca orice dictator, are grija sa nu lase
nici un sef al K.G.B. sa prinda prea multa putere,
asa ca ii schimba periodic. Fostii sefi fie intra in
anonimat, fie trec in opozitie. Apoi, exista o
intreaga retea de functii la nivel central si local
(in administratie, economie, invatamint etc.),
functii ocupate de oameni care au, ca prima
calitate, fidelitatea fata de regim si de sef; nici
acestia nu au nimic decit prin functia pe care,
daca o pierd, se intorc in rindurile
„proletariatului”.
Fara indoiala ca oricine, inclusiv cel care citeste
aceste rinduri, se poate intreba cum este posibil
un asemenea regim intr-o tara din centrul
Europei, inconjurata de tari cu regimuri
democratice si supusa unor mari presiuni
externe? Raspunsul nu este usor de dat; am
meditat indelung asupra acestei chestiuni si,
chiar daca nu posed „raspunsul intreg”, cred ca
pot avansa unele idei care sa conduca spre un
raspuns, fie el si partial.
Inainte de toate, statul bielorus nu are istorie, iar
pe aceste meleagrui n-a existat niciodata
democratie; cred ca e greu ca un stat nou aparut
sa fie dintr-odata democratic. Sa nu uitam, de
asemenea, ca bielorusii sint slavi, au trait secole
in sir sub o forma sau alta de dominatie, iar in
mentalitatea lor sindromul „tatucului” a ramas
puternic. Apoi, Bielorusia a fost „vitrina”
U.R.S.S. spre Vest, aici au fost facute investitii,
pe timpul comunismului, mai mari ca in oricare
alta republica sovietica, iar nivelul de trai a fost
relativ mai ridicat; in consecinta, si nostalgia
dupa vremurile trecute este mai mare. Intreaga
economie este in miinile statului, adica ale lui
Lukasenko si ale camarilei sale, si cine are
puterea economica o are si pe cea politica; in
sfirsit, sa nu uitam ca Lukasenko a fost ales – cel
putin prima oara – prin vot popular, democratic si
are grija sa apeleze mereu la popor chiar cind
schimba persoane. Motivul invocat este,
invariabil, ca persoana respectiva a uitat de
popor si se gindeste doar la propriile interese
etc. Se stie ca o asemenea stratagema a fost
folosita, deseori, de dictatorii din toate timpurile
si de pe toate meridianele si a dat rezultatele
asteptate. In sfirsit, dar nu in ultimul rind, el
favorizeaza armata, politia, K.G.B.-ul, in general
fortele de represiune, dar aplica, destul de
consecvent, un sistem de protectie sociala
pentru majoritate; de exemplu, pretul utilitatilor
(apa, gaz, curent electric etc.) este foarte mic.
Are o grija deosebita ca diferentele sociale sa nu
devina prapastie, ca in celelalte tari foste
socialiste.
Dar ce fac opozitia, presa, societatea civila si
care sint sansele adversarilor lui Lukasenko la
alegerile din 19 martie a.c.?
Despre acestea, in episodul urmatorul.
