Enigme si ineptii estivale

Vara lunga si grea. Pina nu demult, numai despre iarna se spunea „iarna grea”. Acum ne putem exprima foarte corect: „vara grea”.
Traim un timp enigmatic, ciudat. Nu m-as mira sa se incurce chiar orele, noaptea sa stagneze la infinit si ziua sa se piarda in alt infinit; in aceasta inertie se incurca si personajele, cei vii devin fantome, iar fantomele, de mult iesite din uz, te pot apuca de brat, intrebindu-te de sanatate.
Traim intr-un bal mascat; nu-i nevoie sa asteptam preconizata „reforma” a cimitirului Eternitate, cind, intr-adevar, se va produce, probabil, o alta incurcatura intre vii si morti. Mascarada a inceput. Fiecare recurge, cum poate, la o masca-doua. Una la vedere, alta purtata in buzunar.
Nu stim cum se explica acel cunoscut fenomen denumit, generic, „lunga vara fierbinte”. Intuitia artistilor care au lansat expresia a precedat explicatia stiintifica. Sigur, cite o vara lunga si fierbinte a existat deseori in istorie. Ultimele doua razboaie mondiale au explodat in conditiile hipertermiilor de iulie si august; ma intreb daca un factor (misterios) nu influenteaza un anumit centru cerebral (misterios), dezorganizind o coabitare instabila, dar posibila, existenta pina la impactul dintre acesti factori necunoscuti. Putem formula si astfel de ipoteze, si nu gresim; gresim daca nu facem nici o ipoteza, pentru ca principalul rost al mintii omenesti este tocmai acela de a-si pune probleme.
De altfel, insusi destinul este o enigma. In finalul neuitatului sau roman „Enigma Otiliei”, G. Calinescu spune transant: „Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi”.
Asadar, am putea broda in voie desene fanteziste, ca un „exercitiu de august”, pe aceasta tema.
*
Nu mi-am luat nici vara aceasta o „vacanta”, adica nu am plecat nicaieri, respectind un vechi stereotip format din deprinderea de a avea tot timpul o responsabilitate profesionala. Am fost atit de mult timp conectat la un obiectiv, incit tensiunea acestei conexiuni a devenit o deprindere si desprinderea de obiectiv mai nevrozanta decit conexiunea permanenta.
Descoperirea spatiului familiar in care existi echivaleaza, in aceste conditii, cu o adevarata calatorie de vacanta. Peisajul, altfel familiar, devine inedit. Este uimitor, de parca ai fi pe alte meleaguri, sa descoperi denumiri de strazi fanteziste, pe care le ignorai. „Bucuriei”, „Melancoliei”, „Portofelul”, „Trei chibrituri”, „Spasmelor”, „Balconul blondelor” se cheama niste strazi; descoperire estivala intr-o linceda preumblare intr-un orasel apropiat; si este neasteptat sa descoperi personaje de mult scoase din biblioteca memoriei, ca acest ins plesnind de sanatate care ma opreste, firesc, sa-mi spuna ca „de atunci nu mai bea deloc”…; aflu ca „atunci” se situeaza in urma cu douazeci de ani, cind, imi spune el, l-am salvat, el fiind „definitiv pierdut”. Si ma conving inca o data de schimbarea mastilor umane si de inselatoarele pajisti colorate ale amintirilor din care uneori apar o multime de cai verzi pe pereti.
Enigme si ineptii estivale. Vacanta care curge lent, timp amnezic sau dimpotriva, confabulatoriu, despartind sau unind planuri si unghiuri geometrice suprarealiste, pecetluind istorii definitiv scrise sau compromise prin imaginatie excesiva.
„Dulce viata…”, vorba lui Caragiale.
*
Telenovela fascinanta tine lumea cu sufletul la gura. Personajul principal este televizorul. Cineva propunea „la ziar” sa se proclame televizorul ca fiind un „insemn national”, alaturi de „frunza verde”. Este, la urma urmei, un mit, o necesitate fiziologica, o masina de spus povestea necesara, un drog national. La televizor am aflat mai demult ca trebuie „sa facem totul”; acum aflam ca „vom merge pina la capat”. Pina la capat, desi fara cap, acesta fiind pur si simplu inexistent. La televizor aflam cele mai palpitante noutati: mecanisme si persoane turnatoare, animale periculoase, participam la nunti ca in basme (unde, vorba lui Topirceanu, „ea(-i) frumoasa si el tinar, el inalt si ea inalta”), asistam, cu deliciu, la scene tari, in care un hot pirpiriu care a sterpelit de la un patron second hand niste adidasi a fost batut in vazul lumii de doi vigilenti agenti de paza pina si-a dat duhul (dar despre spiritul civic de dreptate nu-i cazul sa mai amintesc). La televizor, milioane de romani isi fac educatia cotidiana ascultind meditatiile unor domni Becali si Dragomir, de la televizor stim tot ce se poate sti si ceva pe deasupra.
*
Am auzit o traznaie, parerea unui taximetrist: „decit atita pierdere de vreme, mai bine o… frecatura generala”.
Nu l-am intrebat mai mult; a precizat tot el: „sa se apuce teleamatorii nostri sa-si curete grajdurile, sa-si spele vitele, sa stringa gunoaiele. Neamtu’ nu te sufera linga el soios, nici lenes, nici hot”.
Precizez ca prin „neamtu'”, omul intelegea prototipul occidentalului mediu.
Mai precizez ca era o formula de a acorda istoria la viitor.