Fara titlu

De la mijlocul secolului al XV-lea pina in prezent, setea de cunoastere se manifesta si plastic, intr-o multime de masini imaginare, unele ramase in stare „grafica”, de simpla fantezie, altele, chiar realizate in curioase masini cu bizare functii (de numarat, de calculat, de ghicit, de rezolvat unele probleme simple sau, dimpotriva, foarte complicate), constituind, cu timpul, un capitol din cele mai fantastice, definind insasi esenta vietii pe care o ducem. Poate ca mai bine ar fi sa spun ca acest caracter definitoriu este perpetua stare de miscare, de tranzitie, exprimata printr-o stare de anxietate, de hipermotricitate a materiei din care sintem alcatuiti si totodata a materiei din jurul nostru; un fel de agitatie ca aceea a unei bile aflate intr-o neincetata miscare (in toate sensurile), inchisa intr-o carcasa care si ea se afla intr-o permanenta miscare in toate sensurile.
Fervoarea descoperirilor, visul realizarii unor inventii a fost, totdeauna, o caracteristica a visului ratiunii si, desigur, a poeticii omului. Rasfoind, astazi, vechi manuscrise, cercetind muzeele, ne confruntam cu cele mai interesante tentative de rezolvare a unor indraznete ipoteze, idei care, adormite in starea de utopie, s-au transformat, dupa sute de ani, in realitati stiintifice; uneori au devenit simple si cotidiene obiecte, alteori au premers telefonia, transportul, masina de calcul sau rachete interstelare. O anumita conformatie bizara le include, pentru cine le priveste astazi, in categoria istoriei esteticii; „frumosul este totdeauna bizar”, nota Baudelaire; de altfel, masinariile visate – unele realizate – de Leonardo da Vinci, Marsilio Ficino, Athanasius Kirchner si multi alti aventurieri ai imaginatiei deschid un uluitor capitol al istoriei gindirii. Am in fata mea un interesant tablou al lui Salomon de Caus (probabil sec. al XVI-lea), intitulat „Les raisons des forces mouvantes”; aceste „raisons” sint: o nimfa cintind la orga intr-o pestera, declansind astfel cauzele fortelor motrice. Continuind explorarea de masini inchipuite, care mai de care mai fantastica, ne trezim intr-un univers straniu, suprarealist, greu de interpretat. Pina in secolul al XIX-lea, chiar mai incoace in timp, descoperim structuri mecanice fanteziste, visuri gindite din care unele s-au transformat in ansambluri mecanice.
Mi-am „intitulat” tableta de astazi „Fara titlu”, pentru ca, intr-adevar, nu poti cuprinde intr-o denumire „titulara” aceste fantasmagorii.
Aceste jucarii fanteziste ma infioara intr-un mod bizar, ca descoperirea unui animal sau fruct artificial, de tipul „portocala mecanica”. Nu apar chiar din nimic aceste ciudate ginduri.
Ca sa fiu mai explicit: mi se pare ca, in cadrul evolutiei gindirii si simtirii omenesti, artificialul se insinueaza in fiinta noastra, ca vom descoperi cindva ca intr-adevar „portocala” a devenit „mecanica” sau ca in creier exista structuri care functioneaza artificial si mecanic; vom descoperi ca sintem frati buni cu nu stiu ce masini care sint cumva inscrise in destinul nostru genetic. Stiu ca astfel de idei par (si sint) nebune; dar stiu, chiar mai bine decit altii, ca nebunia nu este atit de nebuna (cum este considerata) si ca ideile nebune au uneori un traseu istoric special, transformindu-se chiar in idei „foarte bune”.
*
Aceste ipoteze (luati-le cum vreti, nebune-nebune sau doar curioase) sint sugerate de ritmurile vietii contemporane. Nu vi se pare ca sintem stapiniti de o forta motorie autonoma, care ne transforma in automate docile, in care, obiectiv judecind, nu ne recunoastem nici noi? Care este („la raison des forcesc mouvantes”) ratiunea actelor noastre cotidiene? Este fireasca adoratia grabei, precipitarea care ne guverneaza existenta, spaima de a nu pierde momentul, care a devenit teroarea cotidiana? Este aceasta graba altceva decit introducerea criteriului artificial in viata actuala, guvernata de fuga dupa un obiectiv, de teroarea ceasului? Este viteza, care scurteaza distantele, primejduind insa ritmurile biologice, altceva decit o masinarie care lucreaza autonom si ne guverneaza, careia ne supunemm abandonind legile fiziologiei? De la vorbirea cu „indemnuri pentru vite”, concordant totusi cu viteza proceselor homeostazice, este fireasca precipitarea butoanelor care declanseaza anularea distantelor si ne transforma in exponentii unei forte artificiale, care, „ea”, constituie inima vietii? Ne vom transforma oare, in cadrul proceselor evolutive, din purtatorii mesajului fiziologic, in fiinte „obiect”, in masini de consumat timpul? Nu este viitorul omului deja tributar unor „forces mouvantes” care il vor situa printre obiectele lumii, schimbindu-i-se si regnul apartenent?
Simple intrebari, poate absurde, poate prea timpurii, poate, intr-adevar, potrivite doar unui eseu „fara titlu”.
*
Totusi, artificiale sau nu, biologice sau doar sociale, viteza si precipitarea altereaza viata contemporana. Ideea unui avion care, fixat pe ruta Paris-New York, va ajunge la New York inca inainte de a pleca din Paris, idee promovata de un schizofren inteligent, este o nebunie; totusi, obsesia grabei, a precipitarii este si ea o stare de nebunie.
*
Aceasta graba, grija de a nu irosi timpul, poate fi daunatoare arhitecturii sufletului omenesc. Un desenator anonim – din perioada 1850-1860 – imaginase o „masina de incetinit timpul”. Era un francez, din categoria ginditorilor mecanici. Acest inventator, „crazy”, propunea o masina simpla – o carcasa continind in interior o bila. Atit carcasa cit si bila urmau sa se agite, fiecare in sensuri diferite, in contrasens, neintrerupt, pentru obtinerea „echilibrului” necesar intre viteza exterioara (carcasa, agitata de miscari permanente) si viteza „interioara” cu care se agita, in perpetuitate, bila inchisa in carcasa. „Nebunia” aceasta se intitula „principiul consensului”.
Este tocmai ceea ce ne lipseste. Omul, singurul animal grabit, se inscrie intr-un circuit in contrasens cu semenii lui. Fiecare cu graba sa; aceasta inseamna o schizofrenie globala, un delict psihologic, izolarea in spatii „celulare”. Cine poarta grija celuilalt, rezonind consonant cu celalalt?
Traim, de fapt, intr-o putina grija de celalalt.
Masina „Principiul consensului” calmind trecerea prea rapida a timpului nu a fost omologata. Timpul „curge” in continuare; mai precis, ceasurile nu curg, ci fug; cea mai periculoasa teroare, actionind fara intrerupere, este aceasta fuga a ceasurilor. Fuga ceasurilor produce o agitatie sociala dementa, care ne copleseste, ne umileste neincetat.
*
Scria undeva Ana Blandiana ca a vizitat un cimitir evreiesc slovac, foarte vechi, cu morminte intrate cu pietrele in pamint. In acest cimitir se gaseste un turn inalt, subtire, stravechi, cu un ceas simplu, cu limbile metalice, care par statatoare, incremenite. Dar este doar o aparenta; limbile ceasului se misca in sens invers, spre inapoi, arata mersul inapoi al timpului.