Misterul lui Florin

Sint intimplari in viata unui medic (ma refer la viata profesionala, de „doctor”) cind, intr-o clipa, sclipeste ca un fulger „marele mister”. Ca un fulger, intimplarea dispare; sau se mentine, ca o obsedanta intrebare, lasindu-ti impresia unei taine care, dezvaluindu-ti-se, ar fi trebuit inteleasa, dar nu a fost.
*
Nu imi place sa comentez „cazuistica”; mai cu seama psihiatria, meseria mea, ofera o multime de subiecte care par interesante, care „atrag” si satisfac neastimparata curiozitate publica; a discuta, intr-un fel inevitabil „jurnalistic”, despre aceasta categorie – destul de numeroasa – a patologiei cred ca este un abuz; nu insist, nu stiu ce fel de „abuz” este, dar, oricum, nu-i elegant, nici deontologic, probabil, sa-ti publici sau sa evoci fapte din aceasta provizie de amintiri. Nu mi se par potrivite aceste subiecte cind sint scoase la vedere. Am oroare de o parte din meseriasii care practica, la televizor, un fel de lectii de popularizare a psihiatriei; chiar succesul unor astfel de expuneri – sint citeva succese, exista unul sau doi medici care fac astfel de prelegeri la televiziune, speculind naivitatea unui public de un anume nivel (de lipsa de cultura), chiar acest succes al lectiilor „publice” demonstreaza derapajul de la seriozitatea cu care trebuie tratat un caz; este, de fapt, o perfecta demonstratie de impostura, nimic altceva. Cred ca boala psihica, fie ea ca un deficit intelectual, afectiv, fie ca o dereglare comportamentala, mi se pare ca trebuie tratata cu o respectuoasa tacere, ca un secret intim, ca un mister inavuabil, o suferinta strict personala.
Rareori nebunia este, stim, atit de pitoreasca, incit ii forteaza pe unii prozatori, in mod justificat, sa o prezinte ca subiect prin excelenta literar. Acesta este cazul extraordinarei capodopere a lui Cehov „Calugarul negru”, in care, intr-o maniera literara, se prezinta „historia morbi” – un caz de schizofrenie. Nici un tratat de specialitate nu reuseste performanta lui Cehov de a descrie foarte stiintific si, in acelasi timp, frapant de frumos un subiect de psihiatrie. In rest, imi vine sa spun, „in rest… tacere”, cum trebuie sa fie, cum trebuie pazita stiinta de literaturizare.
*
„Misterul lui Florin”, cum mi-am formulat titlul acestei mici povestiri, face exceptie de la tacerea necesara. Cum spuneam, sint intimplari in practica medicala cind, intr-o clipa, sclipeste ca un fulger „marele mister”. Misterul lui Florin a fost un fulger, din senin. Spre seara, cind, in serviciul „Triaj”, unde eram medic de garda, s-a prezentat un barbat modest, necajit, de mina cu Florin. Un adolescent inapoiat mintal, debil si cu o fata atit de expresiva, incit se incadra in categoria denumita, in limbaj medical, „imbecilitate”. Era in 1960, toamna tirziu; o senzatie de tristete si oboseala generala; nici becul nu era suficient de luminos, nici timp nu aveam sa intirzii intr-o analizare a lui Florin; l-am internat cu gindul ca, inca de dimineata intrat in circuitul de investigatii biochimice, psihologice si clinice, vom preciza ce se poate face pentru dinsul. Era, din nefericire, un caz banal, mai vazusem sute de adolescenti ca Florin si urma sa mai intilnesc inca mii de „Florin”, nu ma indoiam de asta. Dar nu stiam inca nimic.
Nu stiam ca este gresit sa faci generalizari in arta medicala, ca, mai ales in psihiatrie, bolnavul este subiectul principal, nu boala… Am aflat asta pe loc, odata pentru totdeauna. Pentru a fi politicos cu tatal nefericit, l-am mai examinat pe Florin; tatal sau se lauda cit de destept este copilul lui si m-a rugat sa-l intreb eu pe Florin, cel atit de vadit imbecil, ce stie si cum „socoteste”. Nu poti refuza un tata nefericit. A urmat un dialog pe care il reproduc, daca nu intocmai, totusi fidel.
Eu (doctorul), politicos, nitel plictisit: – Florin, cit face 3×3… sau, hai, 3×6?…
Florin (iritat): – Esti un prost! Prostule! Intreaba-ma inmultiri cu multe cifre, cu zece, cu treizeci de cifre…
Stupefiat, am trecut la aceste calcule care, impreuna, dadeau mii de cifre. Am trecut la impartiri, la ridicari la diferite puteri, la fractii, la calcule fantastic de complicate, de dimensiuni astronomice.
Am ramas pina mult dupa miezul noptii, asistenta, Florin si cu mine. Florin avea o memorie uluitoare a cifrelor, stia fara gres toate rezultatele, niciodata nu gresea nimic, raspunsul ii venea in minte automat… stia tot ce se poate sti din lumea cifrelor, tinea minte toate diametrele, toate distantele, toate formulele clasice, absolut totul, cu o extraordinara precizie, neratind nimic, nepunind in plus nimic.
Florin, desiratul, girbovitul, rahiticul, spanchiul, uritul, cu o frunte uriasa, cu capul cit un bostan enorm, abia tinindu-se pe gitul subred, cu ochii adormiti, nestiind prea bine cine este el, dezinteresat de lume, de povestile lumii, de oameni, de copii, traind in lumea miliardelor de miliarde de expresii numerice, intr-un ocean de cifre, intre miliarde de calcule, Florin a constituit obiectul tuturor investigatiilor paraclinice, anatomo-patologice, psihologice. A ramas acelasi. A constituit subiectul unor succesiuni de comunicari savante in tara si in strainatate, marii cercetatori ai acelor ani l-au examinat; pe fata lor citeam o expresie de uluiala, de intrebare intrigata. Misterul lui Florin a ramas nedezlegat. A continuat viata pierdut in lumea cifrelor; nu a problemelor, nu a intrebarilor, nu a teoremelor, ci doar a automatismelor „cifrice”; fara gres, mecanic, rece, fara sentiment. Stia doar citeva vorbe, poate douazeci, poate treizeci, prin care isi exprima mai ales dispretul fata de cei care nu puteau spune automat, intr-o fractiune de secunda rezultatul 275893210043/325320713 x 15 – 1210054 x 3 ***radical 15, si asa mai departe; sau nu puteau calcula, fara greseala, cite ore trebuie pentru a strabate cu viteza de 7500 m pe secunda distante de x miliarde; sau nu puteau invata, cum stia el, toate numerele de telefon ale Botosaniului de atunci, data tuturor zilele de miercuri pina in anul 2325 etc., etc.
„Prostule, nu stii nimic”, mi-a spus si mie, si prietenului meu de azi, literatul Al. Dobrescu, pe atunci coleg cu Florin, ca si profesorilor Ballif, Mangeron, Kreindler, Ionescu Sisesti, Pavelcu, P. Branzei, S. Blumenfeld, din citi l-au cercetat.
Nu stiu de ce, poate exasperind corpul medical al Socolei, a fost transferat la un spital de cronici, unde, in pod, singur, impovarat de straniul univers al cifrelor si calculelor, s-a pierdut, cam in preajma revolutiei din ’89. Asta s-a petrecut la Sasca. Nu s-a facut nici un examen al extraordinarului sau creier.
*
Ca un fulger, neinteles, neomenesc, dincolo de lume, o extraordinara masina de calculat, inainte de era computerelor, cu nimic mai prejos decit calculatorul; dar, ca si acesta, nefiind altceva decit o masina. L-am numit, in amintirea mea, „Misterul lui Florin”.