Povestiri de viata si semnificatii

Unele studii de marketing cultural ne ofera o informatie interesanta: cartile de memorii, confesiunile, evocarile unor profesionisti sau persoane publice au multa cautare. Ca si filmele documentare din istoria recenta. Intre acestea, amintirile unor fosti spioni au cota de piata mai inalta decit ale unor scriitori sau demnitari publici.

Mai multe stiinte se ocupa de recoltarea si interpretarea informatiilor provenind pe asemenea cai, folosesc relatarile unor martori individuali sau ale unor grupuri ca material documentar deosebit de consistent. Sociologii, antropologii, psihosociologii scot din studiul istoriilor de viata informatii pretioase despre epoci, contexte sociale, norme de grup, obiceiuri, relatii sociale si stiluri de influentare. Relatarile unor experiente, povestirile despre intimplari traite pot deveni biografii sociale, memorie colectiva si pot fi interpretate intr-o cheie analitica. Poti reconstitui o epoca din fragmente de amintiri ale  familiei si ale indivizilor, ca actori sociali. Obtii astfel   istorie sociala totala, restaurezi imaginarul colectiv, ritualurile, identitatile. Demersul acesta, articulind componenta istorica cu cea afectiva, are o functiune identitara. Spatiile si contextele unor intimplari marcante vorbesc despre epoca si loc, oameni si practici sociale. Cei ce fac asemenea studii desfasoara o munca de recuperare si de re-ordonare, de re-semnificare, mobilizeaza  spiritele in  lupta cu uitarea.

Utilizez metoda invocata mai sus la un curs de master de „memorie sociala"; studentii – multi dintre ei deja profesionisti cu experienta – intervieveaza persoane interesante, oameni care pot relata experiente de viata  ce le-au oprit sau le-au deschis drumul, care le-au insemnat traiectoria vietii. Discutiile si interpretarile sint apoi prilej de confruntari si uneori dezvaluie limitele de intelegere ale celor de astazi, incapacitatea lor de a depasi cercul ingust al familiei sau prietenilor de familie si al traiectoriilor de succes din mediul lor. Am intilnit adesea, in acest mediu inchis, ca si in societatea romaneasca, un discurs de idealizare a unui trecut sigur, controlat, previzibil si – prin extensie – fericit. Nu rareori. Prin efect de halo, o reusita a epocii lumineaza intregul context si-l transforma intr-un regret generalizat. Idealizarea trecutului comunist nu atinge doar oamenii care si-au pierdut niste privilegii, ci si o buna parte din intelectualitatea la prima generatie, care se acomodeaza greu cu ritmul competitiv si alert de astazi.

La o „sesiune de imagini" am cerut cursantilor sa aduca de acasa fotografii semnificative care pot vorbi despre familie, prieteni, evenimente. Majoritatea pozelor, unele montate ingenios in colaje coerente, infatisau viata de succes a parintilor: echipa de la fabrica, fete venite de curind de la tara; brigada baietilor de la uzina, celebrind o victorie profesionala, la o bere; ceremonii de primire in rindurile pionierilor; aniversari, nunti, cumetrii cu personaje provenind din acelasi mediu social, al celor veniti de curind la oras. Numai istorii de succes: de la tara la oras, de pe ogoare si sate in care te infundai toamna pina la genunchi in noroi, in fabrici si apartament la bloc. Un traseu al bunastarii si norocului pe care l-a oferit contextul favorabil unor categorii sociale. Pe fetele acestor oameni se citea satisfactia, multumeau soartei care i-a dus spre izbinda. Scene standard, lineare, ilustrind o viata turnata pe calapod. Poti ignora aceasta traiectorie ascendenta a unor categorii sociale?

Incercam sa sparg starea de beatitudine, chiar de extaz mistic si sa amintesc de lipsuri, cozi,  ignorarea competitivitatii care a dus la blocajul economic al sistemului, aliniere comportamentala, control cognitiv, inexistenta dialogului si a analizei critice, anexarea afectiva.  Ma aflam intre oameni scoliti, cu studii superioare si speram la o anumita detasare. Nici un efect, nimic nu conta. Pentru familiile lor a fost  bine, cu toate inconvenientele. Ce gindire libera, ce libertate a exprimarii? Nu aveau nevoie de asta. Nu i-a incomodat nimic din toate aceste pete mici si nesemnificative.

O singura data am avut in fata altceva. O fotografie de familie, in curtea unei case de tara, la o aniversare. Trei sau patru generatii, asezate pe trei rinduri, pe scaune, in fata sau in picioare, in spate, dupa virste si importanta. Ca in vechile fotografii de familie de dinainte de razboi,  pe care le-am vazut uneori. Membrii acestui clan, tineri si virstnici, transmiteau un altfel de mesaj: al autonomiei si constiintei de sine. Figuri expresive, oameni stapini pe rolul lor, priviri active, vointa si individualizare. Unde se petrece asta si cind? ma precipit eu. Era destul de recenta, in copilaria celei ce a adus fotografia, probabil pe la sfirsitul „epocii". Capul de familie fusese tractorist, isi construise o casa temeinica la marginea satului, mai in afara, se insoteau nu cu satul unificator, ci cu lanurile din jur. Nimeni nu  a sesizat insa nimic, nici macar  tresarirea mea. Mi-am explicat atunci interventiile acide ale acestei studente, spiritul ei critic, neinregimentat  la o ideologie, diferenta  fata de unii dintre cei ce deplingeau, nostalgici, doar cu argumentul propriei prosperitati, un trecut idealizat.

Totusi, intreaga grupa a reactionat favorabil cind am proiectat un film, „Binecuvintata fii, inchisoare". Acest film, pornind de la fapte reale, reinvie Romania de dupa 1945, soarta unei tinere intelectuale (interpretata de Maria Ploaie), arestata si torturata cumplit la Malmaison. Nepregatita pentru suferinta, tinara isi descopera insa resurse interioare nebanuite, care-i redau curajul sa se opuna  anchetatorilor. Transferata la o inchisoare pentru femei, isi dedica energia ajutorarii celorlalte detinute si sadirii increderii. Realizat ca o „datorie morala", zice regizorul Niculae Margineanu, fiul psihologului care a facut saisprezece ani de inchisoare, acest film dezvaluie suferintele uitate ale unei parti din populatia Romaniei si forta credintei in prezervarea demnitatii umane. Atunci, la proiectare, gheata indiferentei si autosuficientei s-a spart, tacerea si lacrimile mascate cu greu au deschis sufletele. Numai suferinta poate umbri  egoismul de clasa.

Mi-am amintit de toata aceasta istorie din experienta mea didactica atunci cind am vazut, zilele trecute, documentarul „Puterea sovietelor". Filmul spune povestea regimului sovietic care a colaborat cu cel nazist, incitind la holocaust sau impotriva propriului popor. Documente recent descoperite atesta acest pact ingrozitor si ne prezinta victimele terorii, mormane de trupuri umilite si dincolo de moarte. Au existat apropieri de doctrina, legaturi politice, dar si organizatorice intre cele doua sisteme, au  lucrat impreuna perfect, punind in scena operatia de exterminare a evreilor, realizata de catre germani si de epurare etnica prin infometare, de catre sovietici. Pactul Ribbentrop-Molotov, masacrul de la Katyn, colaborarea dintre cele doua agentii, Gestapo si NKVD, din care au rezultat multe milioane de victime, spun o poveste terifianta.

Nu stiu citi nostalgici ai comunismului au vazut acest film si cum au reactionat. As vrea sa vad fata lor, macar a unora, la care ma gindesc uneori, cind se infatiseaza scenele cu orori de nedescris. Sa vad daca le tresar muschii fetei si sa aflu cum isi organizeaza, apoi,  argumentele negationiste.