Preludii si utopii

Din cind in cind, trece pe la mine un vechi
prieten care, dupa normele clasice, nu s-ar
inscrie printre oamenii obisnuiti; chiar „dupa
vorba, dupa port” se vede ca este un personaj
deosebit: are o palarie de care nu se desparte
nici iarna, cind ii ingheata urechile, nici vara,
cind acest obiect s-ar potrivi sa fie de pinza
usoara, nu de fetru englezesc foarte gros, negru;
dar este un melon si, desigur, altfel nu merge;
nu mai are nimeni un melon in mediile in care
ne invirtim si deci asa ranmine; poarta un baston
subtire si elastic, de bambus, cu miner de argint,
pe care a dat o multime de bani la un anticar din
Timisoara. Raminind fara parale de drum,
prietenul meu a recurs la frauda, adica a calatorit
clandestin, asezindu-se, mindru, intr-un loc de
clasa I, la un Intercity. Asa procedeaza deseori,
dispretuind proastele legiferari feroviare si
trecind cu nepasare peste suparatorul fapt ca i
se „dreseaza”, uneori (nu totdeauna), o amenda
de a carei soarta nimeni nu mai stie. Personajul
calatoreste sigur de importanta lui, sentiment
care ii este absolut suficient pentru a se mentine
in viata in lumea asta plina de mizerii. La un
deget – un inel astrologic. Nu stiu ce este un inel
astrologic; mie, inelul lui mi se pare un ghiul cu o
floare albastra prea ochioasa pentru a fi, cum
spune el, un mare („unic”) safir, care
„patroneaza mentinerea vietii purtatorului”, mai
iradiind, uneori, o forta miraculoasa,
„bioenergizanta”, asupra unor spectatori carora,
prin conjuncturi si conjecturi, le mareste durata
vietii.
Personajul sustine ca acest inel provine direct
dintr-un tezaur al unui Abu-Cali. Eu nu cred o
iota din ceea ce imi spune, dar el este convins
de povestea asta si convinge si pe altii; mai ales
in trenurile de calatorii lungi, inelul devine un
rapid mijloc de a pierde niste bani (dar sume,
oricum, rezonabile), de catre credulii idealisti ai
unui popor atit de aplecat spre poezie cum este
poporul nostru.
La sosirea la destinatie, prietenul meu coboara
din tren calm, fiind, cum se spune, in cistig.
Acesta este personajul care m-a vizitat chiar ieri.
Este de la sine inteles ca domnul in cauza
poarta barba.

*
Dar, pe linga aceasta infatisare trupeasca,
prietenul meu are si o infatisare sufleteasca
deosebita. Si inca una cu adevarat
filosoficeasca, intr-adevar extraordinara: el este
nemuritor. Nemuritor.
Aceasta calitate merita citeva observatii. Mai
intii, o sumara incadrare in istorie: trebuie spus
ca, desi viata vesnica este citata in istoria
omenirii, in istoria arhaica (nescrisa) nu putem
indrazni sa ne lansam cu supozitii chiar atit de
departe. Este posibil ca unii dintre nemuritorii
legendari sa nu fi fost decit niste „legende”.
Fericitii patriarhi pomeniti de textele biblice vor fi
trait poate mai mult; dar nici in cazul lor nu avem
dovezi. Chiar istoria mai recenta, medievala, de
unde provin texte numeroase, nu este explicita.
Oamenii au o durata de viata moderata,
verosimila. Vor fi trait, cum povestesc unele
legende, mii de ani, niste oameni ascunsi de
lume in padurile germanice; da unii nu credeau
in povestile vinatorilor care cutreierau aceste
paduri („prin inclinatie, vinatorii sint mincinosi si
povestile lor se datoreaza alcoolului de care nu
se mai despart”, scria un Johanes Sigerius prin
anii 1600). Personajul cel mai real, care a existat
„in carne si oase”, se pare ca a fost un conte de
Saint Germain, amintit de mai multe ori prin
secolul al XVIII-lea si descris cu elemente
pitoresti (prea pitoresti) de diferiti martori. A fost
un ins „real”, cum am spus, nu o simpla naluca;
dar a fost, probabil, si cel mai mare mincinos.
Motivul celebritatii lui nu a fost atit viata de
aventurier (intr-o epoca in care aventura era la
moda), cit dimensiunile greu credibile ale
aventurilor sale. „Gloria” lui, aceea de a fi trait un
timp indefinit, de mai multe milenii (niciodata
confirmata calendaristic), l-a facut sa fie omul cel
mai cautat al saloanelor. „Era sau italian, sau
spaniol, sau polonez; s-ar fi imbogatit in Mexic,
fugind apoi la Constantinopole cu bijuteriile
uneia din sotiile lui. Ar fi fost un geniu sau un
escroc” (Horace Walpole). Voltaire observa ca in
biografia (biografiile lui) predomina adjectivele
care incep cu litera „f”: „fabulos, fantastic,
fantezist, formidabil, fenomenal, faimos”. Tot
Voltaire scrie cu seriozitate (?): „c’est un homme
qui ne meurt jamais eu qui sait tout”, dar
Frederic al Prusiei raspunde ca „c’est un «conte»
pour rire”. Oricum, a facut o vilva extraordinara;
erau gustate conversatiile cu el si amintirile lui
despre Pilat din Pont sau Maria Magdalena, pe
care i-ar fi cunoscut (!). Intr-o vreme ar fi fost
amantul unei doamnei de Hausset, fosta damme
de chambre a doamnei de Pompadour
(„frumoasa referinta…”, comenta o alta doamna
din inalta societate); alteori, se zice, ar fi servit
sub o serie de zece regi si imparati. Totul perfect
credibil; dar totul l-a facut celebru, ba chiar
respectat si temut.

*
Asadar, doua tipuri diferite si totusi apropiate, doi
oameni „nemuritori” sau atit de longevivi, incit
au uitat si ei de moarte si, probabil, si viceversa.
Unul, inscris in istorie, celalalt, un modest
personaj autohton, un provincial al istoriei. Ce
mi-a venit sa-i amintesc, sa-i compar si sa-i
povestesc? Pentru ce?
Pentru ca, periodic, ideile cele mai absurde, cele
mai imposibile se rastoarna; in perspectiva
istoriei, absurdul pare a avea functii, valori si
imagini diverse, chiar antinomice. Ceea ce este
poveste devine fapt banal: timpul „material”,
zborul cu aparate mai grele decit aerul, viteza
extinsa la dimensiuni care o vor face statica,
cine mai stie…
Poate are dreptate Kazantzakis cind spune ca
omul, nazdravan ca Ulisse, va intoarce lumea si
legile ei in fel si chip.

*
Pe cind rasfoiesc o cronologie a clonarilor deja
realizate, pe care mi-a adus-o straniul meu amic
(el considerind clonarea ca „prima varianta a
nemuririi”), imi amintesc de vorba lui Ibraileanu
ca moartea este o suprema rusine, imi aduc
aminte de niste gratioase volute de idei, in
aceeasi problema, ale lui Alex. Paleologu… Nu
cred in utopia nemuririi, dar daca un geniu
apucat de inspiratie…
Ce abis cutremurator si atragator este istoria
stiintei! Si mai ales istoria viitorului stiintei… o
extraordinara prapastie in care cite unul se va
arunca innebunit sa tot caute… Si nu se arunca
in viltoare numai oamenii asezati, cuminti, se
avinta altii, „personajele” vietii, care sint iubiti de
Creator.