Terapia prin arta

Gasim in Cercul mincinosilor, culegerea de povestiri filosofice a lui Jean-Claude Carrière, dialogul dintre un orb si Srulek, echivalentul polonez al lui Nastratin Hogea. Orbul il roaga pe Srulek sa-i spuna cum arata zapada. "Alba", fu raspunsul imediat. "Dar ce inseamna alba?", intreaba inca o data orbul. "Alba – spune Srulek – inseamna asa, ca laptele". "Dar laptele cum e?". "Laptele e ca si pasarile acelea de pe apa, stii tu, lebedele". "Dar spune-mi, Srulek, – indrazni orbul – cum arata o lebada?". "Ei bine, este o pasare mare, cu aripi mari, cu un git lung si arcuit si un cioc cam asa…". Srulek si-a indoit incheietura minii precum gitul unei lebede. Orbul a atins mina, a pipait bratul lui Srulek, apoi a spus multumit: "Acum inteleg, in sfirsit, cum arata zapada". 

Care este morala acestei istorisiri? De buna seama, ea trimite la o situatie care pune in dificultate orice teorie a intelegerii sau a receptivitatii. Cum pot comunica oameni care angajeaza dispozitive perceptive neasemenea? Este posibil acordul lor? Este facila intelegerea? Inteleptul din povestirea noastra judeca folosind datele imediate oferite de simturi; orbul, in schimb, este obligat sa-si suplineasca deficienta cautind sugestii si asocieri compensatorii. In absenta vederii, reprezentarile lui mentale sint cu totul altfel decit cele inregistrate de un ins "normal". De aici si firestile inadecvari. Se stie ca senzatiile depind de ceea ce ne este dat prin intermediul simturilor accesate. Integritatea acestora garanteaza integritatea perceptiei. Pot fi percepute sunetele unei partituri muzicale de catre cineva fara auz? Dar culorile de catre cineva fara vedere?

Intr-un articol mai vechi, despre "Arta pentru nevazatori", publicat in Observator cultural (500/2009), Madalina Diaconu evoca "metodele pedagogice multimodale", dar si progresele educatiei defective in cimpul artelor. Dat fiind interesul pentru stimularea facultatilor senzoriale, s-a ajuns la deschiderea de galerii tactile, la organizarea de workshop-uri plastice destinate nevazatorilor, la transpunerea tridimensionala a tablourilor, la conceperea de machete din bronz ale unor cladiri cu arhitectura neconventionala, la editarea de audio-ghiduri turistice. Cu ocazia unei conferinte new-yorkeze, antropologi si istorici ai culturii au contestat interdictia muzeala de a atinge exponatele, aducind ca argument obisnuintele perceptive ale oamenilor din alte timpuri, care incurajau tactilitatea mai curind decit vazul – socotit superficial. Pentru gasirea unor solutii de interferare a sistemelor de semnificare si de receptare artistice pledeaza si artistii cu dizabilitati. Designeri, arhitecti si muzicieni cauta, la rindul lor, posibilitati de acces multiplu, non-discriminatoriu, la arta in toate formele ei.

Sint cunoscute experientele franceze in domeniu; vizate sint persoanele in dificultate, bolnavii de orice fel, cu probleme fizice sau psihice. Jean-Pierre Klein, autorul unei lucrari despre L’art-thérapie, evoca situatii in care handicapul este compensat si pozitivat prin gasirea de formule alternative. In pictura, absenta bratelor, de pilda, este substituita de utilizarea altor organe. Exista coregrafii pentru persoane inapte locomotoriu sau reprezentatii de "teatru vizual", destinate exclusiv celor fara disponibilitati acustice.  Important in toate aceste experimente este "echilibrul estetic" obtinut din acordul dorintelor cu posibilitatile concrete de acces la "opera de arta".

*

Sint artistii nostri deschisi unor astfel de provocari? Arta in genere, crede Cornelia Brustureanu, trebuie sa decoreze, dar si sa innobileze spatiul ambiant. Cadru didactic la Universitatea de Arte "George Enescu", specializata in "design vestimentar", artista ieseana pare fascinata de subtilul si misteriosul "sunet" al firelor. Pentru artistul textil, tesatura este text, intretesere de semnificatii, limbaj viu colorat. Fibra rasucita si impletita, petecul cusut si rascusut pot compune simfonii vizuale la fel de intense precum cele articulate din sunetele unei orchestre obisnuite. Prin natura sa, firul are o structura vibratorie, asemanatoare corzii de lira. Cu ocazia unei expozitii personale, Cornelia Brustureanu a imaginat structuri tridimensionale reprezentind instrumente muzicale (chitare, trimbite, tulnice) infasurate in fire. Cuplate abil, formele si culorile dau indicii asupra rezonantei sau "sonoritatii" pieselor expuse. Pentru un surd, "tactilitatea" e vizuala; rosul crud al fibrelor care "imbraca" prin invaluiri concentrice scheletul alungit al trompetei poate sugera stridenta sau ascutimea sunetului. Pentru un orb, pipaitul cadrelor acoperite cu fire de grosimi si densitati diferite faciliteaza "experimentarea" fiecaruia din instrumentele orchestrei. Autoarea crede in posibilitatea de combinare si de rafinare a registrelor de semnificare, concepindu-si lucrarile astfel incit sa se preteze oricaror tatonari perceptive.

In anumite situatii, exista o reala "solidaritate si o complicitate a simturilor" care le face sa functioneze compensatoriu ori sa se sustina reciproc. Esteticile multimodale atrag atentia asupra posibilitatii de a evita caracterul discriminatoriu al artei, dar si de a explora potentialul ei terapeutic, din pacate insuficient studiat.