Caută 
5 MIN
Scrisoarea pentru astazi avea alt subiect. Era ceva despre interesantele dileme ale stiintei contemporane; am schimbat tema "din mers", ascultind la radio ceremonia inmormintarii "la locul lui, in parcul Carol", a Eroului necunoscut. Citeva omagii si mai ales trompeta cintind supremul salut mi-au amintit de un vechi prieten al meu, si el un erou de razboi care, intimplator, cinta la trompeta, un soldat numit Burcea, unul dintre miile de Burcea care vor fi fost eroi.
O teorie care mi se pare prea hazardata, greu de inteles, sustine ca orice fapt fizic, odata produs, ramine etern intr-un univers virtual. De cite ori imi amintesc de Burcea, imi vine in minte aceasta teorie si, o clipa, mi se pare ca trebuie sa fiu foarte atent daca nu aud undeva trompeta soldatului Burcea, care la trompeta isi cinta destinul disperat. Nu aud nimic, se intelege, dar ma incalzeste cumva amintirea lui; si ma intristeaza, fireste.
*
Eram inca elev, la D., oras situat pe granita unde Prutul taiase tara in doua; izbucnise razboiul, prin oras treceau grabite mari camioane ale armatei, spre front sau de acolo inapoi. Tunurile zguduiau linistea si geamurile zbirniiau in ritmul loviturilor. In liceul nostru se instalase un mare spital de razboi si citiva elevi, citi mai eram in oras, au fost invitati (care acum avea un nume codificat "Z.I. 365) sa dam o mina de ajutor personalului sanitar. Ma simteam foarte important. Din intimplare, mi se repartizase un pat care se afla exact in locul unde, cu citeva zile inainte, fusese banca mea de elev si vedeam in aceasta un semn de predestinare. Fiecare elev avea grija de cite un pat si de un anume ranit. In patul "meu" l-am gasit pe soldatul Burcea; un tinar taran oltean, de prin Dragasani, din cel mai tinar contingent mobilizat. Ne-am imprietenit indata. Avea o plaga usoara la mina dreapta si citeva schije in coapsa de pe aceeasi parte a corpului. Ii scriam carti postale, asa cum imi dicta: "Draga mama, draga tata, dragi surori si frati, draga mosu, veti sti despre mine ca sint bine sanatos si ranit, ceea ce va doresc si dumneavoastra. Al dv. fiu ascultator, soldat Burcea T. Marin". Cu mici variante, dar respectind formula – care era un ritual al tuturor ostasilor tarani – scrisorile erau identice; la trei zile, scria, in acelasi fel, Floricai, cu care voia sa faca nunta "intr-o permisie". Burcea era cel mai echilibrat si normal tinar pe care ti-l poti inchipui. Ne spuneam pe nume, ma invitase si pe mine la nunta viitoare. Intr-o zi, i-am copiat biletul de iesire; urma sa-l conduc la gara, dimineata urmatoare.
In ambianta de spital aglomerat, cu multa miscare, noi, elevii, ne simteam ca acasa.
Evenimentele mari, ca razboiul, apropie oamenii; dispar convenientele, distantele; mirosul de iod si de sala de spital ni se parea cu totul firesc, iar plecarea lui Burcea – un motiv de mica bucurie. Totul era usor, mi se parea ca foarte repede, chiar la iarna, vom scoate paturile din clasele noastre si vom incepe scoala cea mult plictisitoare in comparatie cu animatia vietii de spital.
*
Si ce animatie!…
Nenorocirea a aparut chiar atunci, la doua de amiaza, cind pe Burcea l-a prins un cascat repetat, ca un sughit, ca un tipat disperat si, in ochii mei, a inceput "sa moara". Sora sefa a fugit la sala centrala de operatie, repetind ingrijorata: "hemoragie interna mare"; a aparut, intr-o viteza de cinematograf scapat de sub control, o echipa de citiva brancardieri si, intr-o clipa, incurcind si eu lucrurile pe acolo, prietenul meu a fost asezat pe masa de operatie, unde doi chirurgi l-au examinat rapid si, cu un fierastrau si alte instrumente de tortura, dupa ce l-au anesteziat, au taiat piciorul drept al lui Burcea, de sus, mult deasupra genunchiului. Nu am uitat niciodata cum plesneste intr-un lighean un picior abia taiat. Un chirurg mi-a aratat o schija care, neobservata, ii taiase, ca un brici, artera femurala. "Bravo voua!", ne-a spus doctorul, adica bravo ca-l adusesem la timp, "in citeva minute se pierdea".
Abia peste vreo doua saptamini prietenul meu a aparut in salonul nostru. Intre timp, fusese la reanimare; nu se permitea elevilor accesul acolo. L-am pus in acelasi pat; nu stiam ce sa-i spun; era foarte schimbat, sarmanul de el, foarte palid; era si tuns "zero" si in locul piciorului ramasese doar un crac gol de izmana de spital, infasurata cu un cordon de halat. Nu gaseam nici cuvintul potrivit, nici tacerea potrivita…
Burcea mi-a strins mina si a spus: "Scapai cu bine".
Pe urma ne-am deprins cu situatia. Mi-a dictat carti postale: "Mi-au taiat piciorul drept, dar o sa merg cu cirja… ceea ce va doresc si dumneavoastra"…, iar Floricai, "tu, Florico, sa stii ca nu ne mai luam". A inceput ceea ce acum se numeste "recuperare". Se simtea toamna, frontul se indeparta, nu mai era nebunia de la inceput…
Noi doi, care deveniseram inseparabili, ne retrageam intr-un colt al marelui parc din jurul spitalului; asteptam sa treaca timpul. Sa-i dea drumul "la vatra" lui Burcea. Numai ca, in aceasta plictiseala, a venit la noi un ostas cu o rabla de trompeta militara, veche, cu alama nitel roasa. O gasise nu stiu unde, nu se stia a cui o fi fost. A doua zi pacientul meu mi-a aratat trompeta: "Mi-o dadu mie… nu-s’ ce-oi face cu ea, sa fie"…, imi spuse Burcea.
Asa a inceput povestea cu trompeta. Incercind sa cinte "Stingerea", cea mai usoara melodie potrivita acestei instrument, Burcea a nimerit altceva, un fel de scincet, compus din fragmente de alte cintece; in citeva zile, incercarile lui, care avea timp si nu se grabea, au devenit, foarte explicit, melodia "Tatal nostru". Incet, incet, Burcea nu se mai desprindea de trompeta; devenise chiar enervant cu "Tatal nostru" cintat la trompeta. Cite unul striga la el sa inceteze exercitiul. Dar eu nu ma puteam supara, pentru ca l-am surprins odata, dupa ce executase corect melodia, cu ochii in lacrimi…
Nu stiu cine ii mai cintase din trompeta, lui Dumnezeu, "Tatal nostru"…
A dus-o tot asa; cinta usor un "Tatal nostru" cu rezonante metalice, ca o chemare disperata, ca o incercare de zbor undeva, mai sus, cum incearca sa zboare puii de rindunica neinvatati inca sa zboare. Era mai mult decit o melodie de jale, era o confesiune disperata, nu stiu ce era…
Dar nimeni nu a inteles disperarea lui; nimeni din ceruri, vreau sa spun, nu prea asculta astfel de cereri ale eroilor.
*
Viata a trecut, nu ne-am mai intilnit.
Am auzit ca si-a tirit piciorul citiva ani, pe urma a dat in patima betiei si l-a taiat trenul in gara Filiasi. Purta, ca o zdreanta de care nu se despartea, decoratia Virtutea militara.
Dar nu i-a fost de folos in viata la nimic.
