Caută 
4 MIN
Cu citiva ani in urma, o studenta la masteratul de psihologie sociala, Relatii umane si comunicare, ne-a relatat tuturor o performanta a sa cu totul deosebita: a pariat ca in trei luni poate ridica cota de popularitate a unui potentat politic, dintr-un oras din Ardeal, de la sub 25% la 40%. Cum a facut? A recurs la tot felul de trucuri pentru a-l prezenta ca un om nou: alta infatisare, alt discurs, alt stil in relatiile interpersonale, alte preocupari. Cu alte cuvinte, ne relata aceasta fata desteapta, cu un cinism amuzant, a transformat un individ grobian si lipsit de imaginatie intr-un om sensibil, imbracat potrivit cu contextul, care stia sa se adreseze, ca un om „simplu", cetateanului de rind. Venita la Iasi cu o diploma in comunicare, de la o universitate de dincolo de munti, fosta noastra studenta (astazi face cariera in Bucuresti) voia sa ne impresioneze cu performanta sa profesionala. Un specialist in comunicare sau psihologie sociala aplicata la cimpul politic poate schimba perceptia publica, poate refrisa un produs expirat, poate vinde orice. Nu conteaza materia prima, ai nevoie doar de imaginatie si talent pentru a transforma ceva rau mirositor in… bici. Bine, i-am replicat eu timid, dar opiniile, convingerile cum i le schimbi intr-un asemenea timp record? Domnule profesor, a venit prompt replica, nu ne-ati pomenit chiar dumnevoastra de cartea lui Daniel Bell, Sfirsitul ideologiilor? Nu ma incurc eu cu ingrediente netrebuitoare. Eu livrez o marfa care poate fi consumata fara teama. Si atit. Nimeni nu cere convingeri, e prea complicat. Vrea omul un ambalaj agreabil? Asta-i dau. Totusi, ne-a spus tinara noastra colega, la 40% l-a parasit. De ce? Prea-l stiam cum miroase, initial!
In parte avea dreptate. Deziluzionat, debusolat, speriat de crizele de tot felul, omul de rind are nevoie de suport. Vrea sa i se atenueze nesiguranta, sa i se extirpe frica de tot ce e in jur, sa i se sadeasca incredere. Unii (unele) se multumesc cu trairi prin substitutie: se identifica cu personaje de succes, intens mediatizate si incearca, impreuna cu acestea, vise frumoase. Nu pot interpreta altfel popularitatea unor emisiuni facute parca pentru a opri dezvoltarea cognitiva normala. Acum citeva zile am aflat, de la o studenta ce si-a sustinut licenta, ca se publica in Romania peste douazeci(!) de reviste pentru femei. Toate au ca scop sa ajute femeile sa fie altfel, sa atinga un ideal. Se intelege, idealul e sugerat de aceste reviste si de tot felul de dive de la TV sau de pe copertele revistelor.
Altii, mai subtili, vor „idei", vor sa fie tratati ca parteneri de dialog diligenti, ca persoane care sint capabile sa discearna si sa aleaga dintre mai multe oferte. Intrebarea e: cum aleg? Ce tip de discurs ii impresioneaza? Cine ii convinge? Caror personaje le dau credit? Raspunsul e simplu: oamenii aleg, de obicei, pe cei care ii impresioneaza prin ceva deosebit, prin atitudine, infatisare, realizari anterioare. Primii in topul preferintelor sint cei care lupta cu raul politic, cu elita dispretuitoare, cu disfunctiile statului. Avem tendinta sa ne identificam cu „victimele" unui sistem rigid, cu cei care se intorc contra unei elite dominante, le delegam lor dorinta noastra de a lupta cu raul social. Ei stiu sa mobilizeze masele, ei sint luptatorii pentru binele public, cei mai apropiati de popor. Recursul la popor, la legitimare prin vocea multimii este principala arma a liderului populist.
Populismul este un concept extrem de imprecis, nici nu stim macar daca are conotatii negative sau nu. Desigur, inseamna flatarea multimii, demagogie, puterea irationalului, stirnirea emotiilor necontrolate, psihologizarea maselor. Dar uneori nu se pot atinge altfel obiective rezonabile; nu pot fi implementate proiecte rationale decit recurgind la discursul jos. Unii au inteles ca nu poti denunta stagnarea, inchistarea institutionala decit recurgind la efectele populismului. Intr-un context in care grupurile social-profesionale si politice si-au pierdut credibilitatea, populismul e arma mediatorului social care vrea sa asigure o minima legitimitate institutiilor publice. Populistul e insa un mediator activ care poate scoate statul si institutiile sale din starea de catalepsie. Numai el mai poate mobiliza, numai el mai poate facilita asumarea unei noi atitudini culturale, numai bunul lui simt mai poate misca elitele insensibile care se ascund dupa legi, norme si expertiza lor dubioasa. El nu poate schimba daca nu demonizeaza raul structural, sistemul inrait, puterea corupta. Chiar si puterea care se sprijina pe analiza critica si rationalitate, pe argumentatie este nevoita sa recurga la gesturi populiste pentru a reusi. Micile daruri, cadourile, „piinea si circul" sint mijloace care pot face suportabila criza, declinul social-economic.
Esenta avansului populist e insa criza democratiei, pierderea increderii in legitimitatea institutiilor democratice, in guvernanti si specialisti. Cind reprezentativitatea democratica pierde teren, scoate capul populismul, cu toate caracteristicile sale: nationalismul, xenofobia, antieuropenismul si antiglobalismul. Cind unitatea nationala e pierduta, cind valorile isi pierd semnificatiile, cind simbolistica nationala isi pierde continutul si personalitatea de baza se depreciaza, nu cei ce au aruncat totul in derizoriu sint vinovatii, ci altii, din afara. Salvarea e discursul populist. Nu dialogul e mijlocul gasirii unei solutii, nu construirea unui spatiu comun, ci identificarea sau fabricarea inamicului. Daca ai gasit o buna tinta, daca te identifici cu exclusii, poti apoi manipula in voie, poti arunca totul in spinarea celuilalt. Ce usurare. Totul e construirea social-cognitiva a dusmanului comun. Discursul „omului din popor" (n-are importanta ca s-a imbogatit recent peste poate, ca etaleaza palate, ferme model, masini de marca, haine scumpe; el este sau a fost de-al nostru) e simplu, onest, previzibil. El sufera pentru noi. Si de aceea ne cere sa-l iubim si sa-i incredintam destinul nostru.
