Un monstru amarit

Doamne, ca tare amarit mai era Costica Mindru. Sticla de un litru era golita bine, paharul n-apuca sa prinda mucegai daca era plin si ofta batos.

Privirea lui Costica era spre vazduhuri si parea ca ajunge la fundul cerului. S-ar fi crezut ca ochii sai inoata in lacrimi, dar nu era adevarat. Poate mai potrivit ar fi fost ca inoata in naduf, in amar, in blestemul suferintei. Oftatul zgomotos si urmat de un pufait, ca atunci cind locomotivele eliberau aburi sub presiune, faceau ca scena ciudata pe care o oferea Costica sa fie demna de remarcat.

O minte ascutita ar fi tras concluzii corecte, chiar privind in treacat spre microuniversul omului si al sticlei sale cu samahoanca. Numai ca celor cu mintea ascutita nici prin gind nu le trecea sa se opreasca asupra tabloului semirural care se oferea cam cu ostentatie.

Costica tragea cu ochiul, se enerva si mai abitir pufaia. In acel moment, la crisma Zoiosu era doar un singur client, Costica. Masuta era scoasa afara din chiosc si de acolo se deschidea o vedere superba asupra Iasilor. Straduta, putin circulata, cu multi ciini vagabonzi, cu trecatori rari, oferea o tihna rurala. Numai ca badia Mindru nu gusta absolut deloc aceasta oferta generoasa.

L-am zarit de departe si amaritul client Costica m-a zarit si el. Pe masura ce ma apropiam, pufaitul devenea si mai zgomotos. Nu puteam sa fiu de piatra, om sint si eu.

– Esti amarit rau…

– Of, imi vine sa ma spinzur..

– Nu astazi, este sarbatoare.

Costica beleste ochii cit cepele. L-am surprins cu raspunsul meu linistit. Era siderat ca eu nu m-am opus spinzuratorii si ca nici nu doream sa stiu motivele gestului. Pus pe harta, ma intreaba cu vocea rastita:

– Si cind sa ma spinzur?

– Miine. Este luni si in trei zile te aseaza la loc cu verdeata.

Isi framinta capul in fel si chip si ma contrazice cu argumente solide:

– Cei spinzurati nu-s ingropati cu popa.

– Si ce daca? Tot la loc cu verdeata ajung.

– Ba nu, sinucigasii…

– Sint si ei oameni. Dumnezeu iarta.

Costica este deranjat ca nu intru in detalii, ca sa aflu motivul dorintei sale de a se spinzura. Ma abordeaza altfel:

– Dar stii pentru ce?

– Cam stiu.

– Nu, zau, de ce?

– Muierea.

– Nu cumva ma cunosti?

– Destul de bine.

– Atunci spune-mi cine sint?

– Un betiv amarit care isi ineaca necazul in samahoanca.

Ma cerceteaza atent, cu un fel de dispret si imi arunca:

– Te-am votat de atitea ori…

– Multumesc mult. V-am dezamagit?

– Da. N-ai suflet. Imi spui sa ma spinzur miine.

– Nici poimiine nu-i tirziu.

La raspunsul acesta chiar nu se astepta. Pur si simplu a ramas mut. Dupa o pauza mai lunga, vorbeste ca pentru el:

– Si nici nu stie de ce…

– Ba stiu, Costica.

Tresare la auzul numelui. Buimacit rau, se uita incolor la mine.

– Da, te stiu. Copiii tai au fost fripti de tine cu tigara, nevasta lua bataie aproape zilnic. Turbai cind n-aveai bautura. Dar si la bautura tot turbai. Te-au lasat si si-au luat lumea in cap. Ai fost un monstru pentru toti.

Costica se innegreste la fata si incepe a plinge.

– De unde stiti?

– Am trimis ancheta sociala la tine. Esti irecuperabil.

Incepe sa plinga. La inceput mai artistic, apoi pe bune.

– Merit sa ma spinzur.

– Da.

– Dar cit de mult ii iubesc!

– Te cred.

– Nu mai am nici un rost pe pamint.

– Nu prea.

Mindru tot incerca sa smulga putina compasiune. In minte imi veneau pozele copiilor, fripti cu tigara, femeia toata vinata. Ma facusem de piatra.

– Numai ea este de vina.

– Prostule!

– Daca o prind…

– Mai bine incearca streangul, spun iritat.

Il las bocind si deloc miscat. Cu siguranta plingea samahoanca din el.