Caută 
5 MIN
De multe ori, privind de la oaresicare distanta impunatoarea cladire inaltata cindva, in anii premergatori ai Epocii de Aur, la o aruncatura de bat de Manastirea Golia si la tot atita de Hala Centrala, situata la intersectia strazilor Armeana si Sf. Sava, care adaposteste o parte din atelierele pictorilor ieseni, simt pe sira spinarii fiori reci. Cu cit ma apropii de ciudata constructie – doar sticla si beton -, cu atit senzatia mea de teama se amplifica. Ajungind la citiva pasi de ea si ridicind ochii spre acoperis, pentru citeva clipe, reusesc sa-mi depassc angoasa, lasindu-mi prada trupul si gindurile jocurilor sclipitoare de lumini pe care imensele vitrine placate pe fatada principala le trimit inspre trecatori in semn de bun venit. Intrezaresc citeodata chiar cite o mina inarmata cu un cutit plin de vopsele sau cite o pensula proaspat curatata ce ma indeamna sa nu stau prea mult pe ginduri, ci sa urc pe scarita abrupta la primul cat sau la al doilea. Senzatia nu dureaza decit o clipa: dupa care totul se intuneca. Chipurile aflate dincolo de sticla se retrag sa mediteze in semiintuneric si imensele pleoape ale gemurilor se acopera cu un strat subtire de picla purpurie. Tot atunci, din senin, se ivesc nori rosiatici sau cenusii ce traverseaza orizontul, oglindindu-se in vitrine. Privind imobilul, ma cuprinde din nou aceeasi senzatie de teama. Traiesc pentru citeva momente sentimentul ca ma aflu in fata unei creaturi ciudate, pe jumatate lacusta, pe jumatate elefant, ai carei ochi imensi ma studiaza cu atentie. Apoi iarasi vad ivindu-se din intuneric o mina ce-mi face semn sa urc. Ispita e mare, angoasa asijderea. Stau pe loc si ma framint privind in gol. Acoperisul ondulat al cladirii seamana cu niste aripi de lacusta ce tremura in bataia vintului. Nu se simte, totusi, nici o adiere. Ce sa fac: sa urc sau sa nu urc? Ma scotocesc prin buzunare si dau de o meneda de cinci lei. O pun intre degetul aratator si degetul gros al miinii stingi si o proiectez in aer. Moneda se roteste, invaluita de un halou. Numar clipele. Timpul curge lent, moneda se invirte incet, ca si cum s-ar scufunda in apa sau intr-un lichid dens. Iat-o, totusi, ca se apropie de trotuar. Cap sau pajura? Pajura! Dezlipesc metalul de bordura de ciment si-l vir inapoi in buzunar. Inainte de-a ma urni din loc, arunc din nou o privire spre catul de sus. Un chip palid ma cerceteaza cu privirea. Nu ma simt tocmai in apele mele, si asta fiindca stiu ca mai devreme sau mai tirziu ceva din nedumirerea de care am fost cuprins va fi importalizata pe o "pinza de paiajnen". Unul se va multumi sa-mi picteze sprinceana ridicata a mirare, altul – ridurile de pe frunte. Unul isi va opri privirea asupra gulerului aflat in deriva, in timp ce vecinul de alaturi, jubilind in sinea lui, va trasa in tuse apasate conturul unui pantof cu tocul ros, ce va semana izbitor de mult cu chipul meu. Intilnirea cu un artist plastic nu se lasa niciodata fara urmari. Chiar daca reprezentantul Minervei practica o arta abstracta, in care realitatea apare transfigurata in linii si puncte, fiti siguri ca pe undeva in acest punct o parte din trasaturile dumneavoastra de caracter au fost dizolvate de uleuri si plutesc in deriva in cautarea unui sens. Pictorul lucreaza accesind constientul, dar si subconstientul si chiar inconstientul colectiv. Tot ce atinge penelul lui poarta expresia inspirației. El se lasa deseori calauzit de impulsuri sale launtrice, asternind pe pinza realitatea filtrata de angoasa propriilor lui viscere ce vibreaza la unison atit cu cerul aflat deasupra lui, cit si cu legea morala risipita ca o pulbere stelara in fiecare dintre noi. In preajma lui nu ai scapare… Vei fi imortalizat cit ai clipi din ochi. Inarmat cu aceste ginduri, am traversat, facind un slalom printre autovehiculele in goana, strada Sf. Sava si dupa citiva pasi am cotit-o pe portita ce da in spatele cladirii, unde se aflau parcate citeva masini, strajuite de un cos negru de fum, implantat cu semetie intre scara de incendiu si peretele imobilului vecin. Privita din spate, cladirea ce adaposteste atelierele slujitorilor Artelor frumoase pare a nu avea nimic comun cu aceeasi cladire vazuta dintr-o alta persepctiva. Daca fatada, din pricina imenselor geamuri, seamana, dupa cum am spus, cu ochii unei imense insecte, fatada laterala aduce foarte bine cu un perete de stinca in care au fost sapate niste galerii. Peretele e drept, strajuit ici-colo de geamuri si citeva usi ce se deschid spre curtea "interiora". Marturisesc ca acest dezechilibru dintre fatada principala si cea "secundara" m-a nedumerit. L-am pus pe seama unei hibe de ordin arhitectural, mai precis, am dat vina pe nepriceperea proiectantilor, care n-au stiut sa armonizeze cladirea ca un tot. Mai tirziu, dupa ce am vizitat atelierele si am cunoscut indeaproape modul de-a fi al celor ce trudesc acolo, mi-am dat seama ca nu e vorba de nici un fel de hiba, ci ca dizarmonia tine de functionalitati. Contrastul trebuie privit ca un oximoron. Fatada principala e legata de latura exterioara a vietii pictorului, in timp ce fatada secundara – de cea launtrica… Probabil ca atunci cind au proiectat acest adapost al artelor arhitectii au avut in vedere disonanta dintre eul social si cel profund al creatorilor. Daca in societate artistii trec drept niste excentrici si nonconformisti, in forul lor interior ei duc o viata austera, ce nu se deseobeste de cea a calugarilor din pustie. In acest sens, atelierul unui pictor poate fi asemuit cu chiliile calugarilor. E un loc pentru meditatie si pentru cainta. Retras in pustietatea atelierului, pictorul macereaza indelung realitatea pe care simturile sale o percep, convertind-o in simboluri. Pictura e ca o rugaciune in care cuvintele sint transformate in culori si linii…
Gindindu-ma la artistii plastici, in minte imi vin cuvintele lui avva Vissarion, cel care dobindise, in urma ascezei, un dar traumaturgic, putind transforma apa de mare in apa de baut si firele de nisip in boabe de secara. Intrebat ce fel de virtuti trebui sa practice un calugar, avva Visarion obisnuia sa spuna: "Monahului ii este de folos sa fie ca heruvimii sau serafimii: numai ochi, peste tot numai ochi…". Asijderea si pictorilor. Sentimentul acesta l-am trait sunind la prima usa ce mi-a iesit in cale. S-a intimplat sa fie a lui Marcel Pavel. Tacind, ne-am cercetat indelung unul pe altul. Apoi ne-am asezat in folotolii si am continuat sa tacem. In gind, eu l-am intrebat in ce relatii se afla cu vecinii sai, maestrul Dan Hatmanu si autorul strigatelor, Val Gheorghiu. Mi-a raspuns ca se afla in cele mai bune relatii si ca de ultimul il desparte un perete, in timp ce de primul – doi. L-am mai intrebat, tot in gind, daca pictorii isi fac unul altuia vizite de curtoazie. "Nu, mi-a raspuns. Fiecare pictor e robul atelierului sau. Ne intilnim cel mult pe hol sau pe casa scarilor. Sau la vernisaje. Atelierul e pentru fiecare un altar". Tacind, am contemplat tablourile, am privit si geamul napadit de praf si ginduri. O lumina calda staruia in jur. Cind m-am ridicat sa plec, mi-am simtit trupul ingreunat de o povara nevazuta. Era insa o greutate placuta, care ma tragea nu in jos, ci in sus. Scapasem, pe moment, de anxietate, de teama de a fi. Nu eram singur. Luasem cu mine o parte din lumea perceputa de prietenul meu, Marcel Pavel, ce mi se lipise de retina.
