O cunoscută scriitoare din Iaşi şi-a bătut agresorul în parc: l-a umplut de sânge. Destăinuire analizată de psiholog

Deși citisem și nu-mi erau străine principiile doctrinei, am participat, recunosc, pentru prima dată în viață, în Barcelona, la protestul feminist din 8 martie. „Femei, lesbiene și trans împotriva nesiguranței, granițelor și genocidelor” a fost în acest an motto-ul ales de Assemblea 8M pentru demonstrația de Ziua Internațională a Femeii. Zeci de mii de oameni s-au adunat în marșul care a pornit de la Jardinets de Gràcia până la Arcul de Triumf. Să fi fost cam 80.000 de manifestanți, cel puțin atât a estimat La Vanguardia, la ora când a pornit marșul, cu sloganuri antirasiste, antidiscriminare și împotriva violenței domestice. Și astăzi, la întoarcerea în țară, mi-am propus să scriu câteva rânduri despre feminism, o doctrină care la noi începe să prindă tot mai mult contur, așa cum am perceput-o eu, prin prisma amintirilor și lecturilor mele.

Generația mea a prins vremurile în care bătaia era, în multe familii, considerată a fi ruptă din rai, copiii năzdrăvani erau bătuți cu nuiaua sau erau trași de perciuni pentru orice motiv care părea întemeiat: pentru notele proaste de la școală, pentru mingea pe care o spărgeau la joacă, pentru că se făceau că nu aud când erau strigați la masă, orice atitudine considerată necuviincioasă era pedepsită. În acele familii, era aplicat un principiu clar în educație: eu te-am făcut, eu te omor, și un altul care privea strict relația dintre parteneri, adeseori cu aceleași consecințe: bărbatul este stăpânul casei. Combinate cele două rezulta un singur principiu: este mai bine să fii bărbat pentru o zi, decât să fii femeie pentru zece.

Atunci când colegul meu de bancă din clasa a II-a m-a tras zdravăn de păr și m-a lovit cu pumnii, fără niciun motiv, învățătoarea a încercat să mă liniștească din hohotele de plâns, spunându-mi, râzând, că „așa se poartă băieții cu fetele pe care le plac, le mai ciufulesc din când în când”. Cu alte cuvinte, violența, a ținut să-mi explice învățătoarea pe înțelesul meu, era definită ca afecțiune. Părinții mei nu mă loviseră niciodată, ei nu avuseseră niciodată altercații în casă, nu știam ce înseamnă violența. Cum dragostea avea pentru mine o altă conotație, nu am putut accepta acest gen de „afecțiune”. Când a încercat a doua oară să mă lovească în cap cu un penar din lemn, probabil tot din dragoste, mi-am făcut dreptate singură, în strigătele disperate ale învățătoarei. După confruntarea în care l-am lăsat fără trei nasturi la cămașă și fără câteva fire de păr din cap, „dragostea” lui pentru mine a încetat. A doua zi, mama lui a cerut să fie mutat în altă bancă, după ce, firește, m-a muștruluit bine în fața clasei, spre amuzamentul tuturor. „Ești fată, fetele nu lovesc băieții! Ce educație primești acasă? Așa ai să-ți bați și bărbatul?” Scena aceea în care eram lovită de un băiat care era cu un cap mai înalt decât mine și mai puternic m-a bântuit multă vreme. De câte ori auzeam, când mergeam la bunica, în vechea mahala Sebastian din București, că o vecină era agresată de soțul ei, îmi aminteam acea scenă. Violența avea o definiție clară: un bărbat puternic lovește o femeie care trebuie să arate ca mine, mică, pașnică, slabă și lipsită de apărare. Probabil, îmi spuneam, din aceeași „dragoste” de care avusesem și eu parte și pe care nu mi-o doream.

Ieșirea din casă după ora 21, în anii 80, era un risc pe care o fată trebuia să și-l asume, strada părea a fi, după o anumită oră, doar a bărbaților și a milițienilor care stăteau câte doi la vreo intersecție. În București, în anumite cartiere, Ferentari, Rahova, IOR sau Pantelimon, chiar și ziua, fetele trăiau cu spaima că ceva li se va putea întâmpla oricând. La 17 ani, dintr-o potențială victimă, am devenit, fără să vreau, agresor. În parcul din fața Operei, lângă stația de metrou Eroilor, unde obișnuiam să stau pe bancă și să citesc după cursuri cărțile împrumutate de la Biblioteca Sadoveanu, într-o zonă de altfel populată, un individ s-a așezat lângă mine, înarmat cu o șurubelniță pe care a încercat să mi-o pună la gât. N-a reușit. M-a salvat o mapă cu colțuri din metal cu care l-am pocnit în nas, umplându-l de sânge. După lovitură, profitând de starea sa confuză, am alergat din răsputeri spre bulevard strigând, speriată, după ajutor. Cuum, tu ai lovit un bărbat? m-a întrebat răzând ironic milițianul de la secția 16 din Militari, stupefiat, când m-am dus cu tatăl meu să reclam incidentul. Ce căutai în parc, fetele cuminți nu umblă prin parcuri după școală! Și, acum fie vorba între noi, a continuat el, răstindu-se la noi, cum puteți lăsa o fată așa, la vârsta asta, cu părul despletit, cu sarafanul ăsta strâmt pe ea, prin parcuri, chipurile, să citească? După ce provoacă un om pe care l-a mai și lovit, mai veniți la mine să depuneți plângere?! Se găsise vinovatul. Case closed.

Sunt 3.000 de ani între aceste amintiri personale de care azi fac uz și Odiseea lui Homer, în care Telemachus îi spune mamei sale, Penelope, să nu vorbească în public căci a vorbi la scenă este o treabă bărbătească. În urma scandalului Weinstein, când zeci de femei l-au acuzat pe producătorul american de viol, de agresiune sexuală și abuz, pe durata a 30 de ani, argumentul lui Telemachus pare convingător: femeile trebuie să fie tăcute, trebuie să accepte orice. Rușinea e un mecanism de control. Androginia, o strategie de supraviețuire.

Din exemplul lui Telemachus, deducem că tăcerea unei femei a fost cândva o parte integrantă a dezvoltării și evoluției unui bărbat. Telemachus îi spune Penelopei să tacă, a avea o voce, a spune ceva public era, deci, considerat ca fiind un atribut masculin. În Metamorfozele lui Ovidiu, Zeus o transformă pe Io, preoteasă în templul zeiței Hera, de care era îndrăgostit și cu care face dragoste pe ascuns, de teama geloziei și răzbunării Herei, într-o vițică albă. Iar vocea lui Echo este redusă la un instrument de repetare a cuvintelor altora. Când tânăra prințesă Philomela este violată, i se taie limba pentru a o împiedica să-și expună public atacatorul. În 3000 de ani nu se întrevăd multe modificări în modul de percepție a femeii: luăm ca exemplu un studiu recent publicat în The Guardian, care arată că fetele de culoare sunt percepute ca fiind mai puțin inocente decât fetele albe, pentru că, cităm din memorie, „fetele de culoare au nevoie de mai puțină protecție, fiindcă știu mai multe despre sex decât fetele albe”. Perpetuarea și întărirea unor astfel de stereotipuri duc, din păcate, la o normalizare a fenomenului excluderii, pedepselor nefondate, discriminării și la ignorarea necesității unei protecții adecvate pentru orice femeie, indiferent de culoare, etnie, religie sau orientare sexuală.

Până în anul 2000, în România, dacă victima unui viol se căsătorea cu agresorul, dosarul penal deschis pentru viol era anulat. Aproximativ 15% dintre români, ne spunea PROTV-ul, cred că violul poate fi un rezultat al atitudinii femeii. Femeia care poartă fustă scurtă, ciorapi din plasă, care merge pe străzi la ore târzii, care intră în vorbă cu bărbații într-un pub sau urcă în mașinile lor pentru a fi duse acasă își merită, după ei, soarta. Femeile au fost bătute sau chiar ucise de-a lungul vremii pentru că n-au purtat batic, pentru că au vrut să urmeze o școală, pentru că nu s-au măritat cu cine a dorit familia, pentru că nu erau virgine în noaptea nunții, pentru că nu au servit băutură la masă bărbatului, pentru că nu au dorit să facă sex cu el când acesta avea chef. Și nu a contat dacă ele erau soții, iubite, mame, fete, surori, fete vitrege, vecine, motivele de agresiune au fost diverse, iar unele de-a dreptul hilare. Toate acestea se întâmplă și astăzi.

În O mie și una de nopți, regele Shahryar, după ce a descoperit infidelitatea primei sale soții, a executat-o și a declarat că toate femeile sunt infidele. A urmat o succesiune de căsătorii cu virgine, pe care le executa în dimineața următoare nunții. Bărbații erau educați să creadă că trupul și viața unei femei li se cuvin și le aparțin în totalitate. Astăzi, după mii de ani de la scrierea acestei capodopere, în multe locuri, în multe culturi, femeia este considerată încă proprietatea bărbatului. În unele locuri din Africa femeia se vinde la târg alături de vite. În India, în anumite caste, femeia își cunoaște soțul în ziua nunții.

De ce ai participat la un asemenea protest? m-a apostrofat un amic, când m-am întors în țară, după ce văzuse postarea mea pe facebook. Vrei să arăți că ești și tu în trend cu aceste curente care ne-au zăpăcit de tot? Da, aud adesea fraza: „Nu sunt feministă, asta e o prostie, feministele sunt niște individe care vor să distrugă bărbații”. Să răspundem, deci, întrebărilor amicului meu: dacă ești însărcinată și managerul îți spune că după naștere ai la dispoziție o săptămână ca să te întorci la birou altfel îți pierzi locul de muncă, ce sentimente încerci? Dar când îți spune că poți obține un post de conducere doar dacă îi treci prin pat? Dacă faci treburile casnice și știi exact câte ore și eforturi necesită munca ta, pe care mulți consideră că trebuie să o faci doar pentru că ești femeie, iar tu nu ești de acord cu asta, tu ai de studiat, de scris, ai de implementat niște proiecte, ești mulțumită? Dacă nu obții vreo funcție în partid pentru că „politica nu e treaba unei femei” și ești înlăturată din competiție, te simți confortabil? Cum priviți glumele despre femeile care conduc o mașină, despre cele care conduc o instituție, despre femeile care fac politică? Ești în siguranță când mergi singură să bei o bere într-un local? Când ești pipăită în zonele intime în autobuz, când ești fluierată pe stradă, când râd bărbații de tine pe plajă că ești grasă, că ai sânii mici, că ai handicap, când iubitul sau soțul te lovește cu bestialitate fiindcă nu a găsit ciorba fierbinte pe masă, când ești dezamagită, rănită, umilită, discreditată, nu-i așa că abia atunci înțelegi că feminismul este o doctrină necesară?

Oamenii critică feminismul fără să încerce măcar să înțeleagă ce este. În mintea multora, feminismul este o mișcare a unor femei care urăsc bărbații, le subestimează importanța, care protestează fără niciun motiv, încercând să ia societății ultimele bucurii ale vieții precum flirtul, senzualitatea și delicatețea feminină și, mai cu seamă, datoria sacră a femeilor de a naște, de a găti, de a spăla șosetele bărbaților în custodia cărora se află. Ne întrebăm dacă mulți știu că datorită luptei feministe de-a lungul timpului o femeie a dobândit statutul de ființă umană, scăpând de statutul de animal de companie al bărbatului, deținut mai întâi de tatăl ei și apoi de soțul ei, fără drepturi civile, fără dreptul la educație, dreptul de a a participa la activități politice, drepturi de proprietate și chiar drepturi asupra propriilor copii.

Aceste drepturi nu s-au obținut peste noapte: primul val al feminismului a implicat lupta pentru dreptul femeilor la proprietate privată și dreptul de vot. Această perioadă a fost destul de crudă: demonstrațiile suffragette–lor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost dispersate, activistele au fost, în mare parte, arestate. Femeile au început să câștige dreptul de vot abia în anii 1920. În Europa, Elveția a fost ultima care a acordat acest drept în 1971, deși în unele cantoane, femeile nu au putut vota până în 1990. Al doilea val de feminism a implicat lupta împotriva stereotipurilor unei societăți patriarhale, dar nu a ținut cont de interesele minorităților. Adică, o femeie albă nu putea fi discriminată ca femeie, dar ea însăși putea discrimina, de exemplu, o femeie de culoare. Al treilea val, început prin 1990, s-a îndreptat în mod natural către femeile „invizibile” anterior. Cercul de atenție includea drepturile prostituatelor, lesbienelor, persoanelor transgender, persoanelor de culoare, femeilor cu dizabilități. Mai târziu, această mișcare a dus la discuții despre „sfârșitul feminismului” și la concluzia că nu mai era nimic pentru care trebuia cineva să lupte, totul fusese câștigat. Și acum, într-o eră a deschiderii, a activismului pe internet, a furtunilor Twitter și a hashtag-urilor, societatea este lovită, iată, de al patrulea val de feminism. Astăzi este în curs de rebranding, transformându-se în fața ochilor noștri într-o mișcare de masă populară la care te poți alătura cu ușurință alături de milioane de alte femei care își cer dreptul la viață. Celebritățile nu stau deoparte, să ne amintim de discursul Patriciei Arquette la Gala Oscar despre discriminarea actrițelor, care sunt încă plătite, în ciuda prestației lor excepționale, mai puțin decât actorii. Să ne amintim și de mișcările care au urmat după moartea tinerei Masha Amiri sau a Armitei Garawand, bătute cu bestialitate și torturate de poliția „moralității” din Iran, pentru ca nu au purtat corect hijabul.

Printre principalele probleme aduse în discuție la protestul din Barcelona s-a numărat violența împotriva femeilor. E vorba despre trafic sexual, violență domestică, viol. A doua problemă care s-a ridicat a fost despre munca la serviciu și munca în casă, care sunt distribuite incorect între salariații bărbați și salariate sau între membri familiei. A treia problemă a fost sexismul în mass-media, care limitează personalitatea unei femei la imagini senzuale, motiv pentru care femeile sunt privite adeseori ca obiecte sexuale. Ori realitatea în care trăim este cu totul alta și e nevoie de o schimbare de mentalitate.

Feminismul te învață să urăști bărbații. Oare este adevărat? Nu. Feministele nu luptă împotriva bărbaților, ci împotriva structurilor patriarhale a societăților – un sistem în care femeile ocupă un rol secundar, subordonat. Multe feministe sunt căsătorite, au căsătorii fericite. Multe dintre ele au venit însoțite la protest de partenerii lor. De obicei, în relațiile acestora, ambii parteneri aderă la principiile parteneriatului și egalității. Feministele promovează ideea de familie fără copii? Nu, feministele nu promovează așa ceva, ele apără dreptul femeilor de a alege singure dacă să devină mame sau nu. Nu fac copii fiindcă trebuie, fiindcă așa le cere bărbatul. Este o diferență. Fiecare femeie are dreptul de a-și folosi corpul după bunul plac și de a nu fi judecată pentru decizia ei, nu trebuie să moară pentru un hijab, nu trebuie să facă sex împotriva voinței ei, nu trebuie să fie batjocorită pe internet doar fiindcă e om politic, nu trebuie să umble cu cheile printre degete ca să se apere seara când vine acasă de la muncă de potențialii agresori. Oare s-au cerut la acest protest feminist alte lucruri decât cele pe care și le-ar dori orice femeie într-o societate civilizată?

În general, feminismul modern poate fi văzut ca o mișcare umanistă a viitorului pentru drepturile tuturor oamenilor. La urma urmei, fiecare persoană merită să fie tratată cu respect și fiecare are dreptul să facă propria alegere în orice problemă. Știm asta doar teoretic, practic, întotdeauna, demonstrăm că suntem reticenți. Convingerile în care trăim, și de care spuneam mai pe larg în articolul publicat săptămâna trecută, ne opresc, adeseori, să gândim în perspectivă. Societatea, însă, evoluează. Feministele își doresc ca această alegere privind propria viață să fie conștientă, astfel încât o persoană să înțeleagă ceea ce face, să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale și să respecte alegerile altor oameni. O fată nu trebuie să rupă cămașa colegului pentru a scăpa de batjocura lui. O adolescentă are dreptul de a citi pe o bancă în parc, așa cum citeam eu cândva, fără să fie agresată și apoi umilită de autorități doar pentru că este femeie. Se poate? Desigur, egalitatea între sexe e un principiu care se învață și societatea de azi ne cere tuturor să facem efortul de a ieși din stereotipurile în care ne-am format și să participăm deschiși la această lecție a umanității.

 Cristina Danilov este psiholog