Caută 
1 MIN
Arhitectura din noi împreună cu distribuţia ei constitutivă, arhitectura din eu, este locuire, adică legătură existenţială între loc şi fiinţă. Locul capătă/ primeşte însuşirile fiinţei şi ea, la rândul ei, capătă/ primeşte însuşirile locului. Verticalitatea genetică a omului uneşte, oriunde există locuire, pământul de cer, în forme potrivite chipului omului şi locului în aceeaşi icoană contextuală.
Deci expresia „a locui româneşte” are sens. Un sens fundamentat în cultura românească ca în orice altă cultură, pe poezia vieţii născută din viaţă. Între poemele spaţiului existenţial românesc, sensibilitatea specifică, adâncă, vie, articulată cu nestematele cele mai preţioase ale memoriei comunitare, este aşezată în gând de filosofia lui Lucian Blaga, viziune poetică intensă şi densă, întemeiată pe icoana românităţii în concertul comunităţilor lumii.
Deasa amintire a gândului blagian „veşnicia s-a născut la sat” este folosită superficial, ca etichetă facilă, nu pentru adâncimea „arhitecturii din noi”, pentru unicitatea locuităţii identificabilă şi circumscrisă de Blaga în satul românesc. Veşnicia nu are început şi sfârşit. Prin urmare, naşterea ei în satul românesc este proiecţia iconală a adâncului sufletesc. Comunicarea, transmiterea ei pe căile obişnuite ale cotidianului este imposibilă fără a-i pierde esenţialul, ceea ce are mai preţios. Numai căutarea sensibilă, poetică a acestui adânc şi conversaţia permanentă în noi şi între noi ne poate apropia de taina ei reală.
Fig. 1 – Ernest Bernea – Horea, sat de munte în Apuseni
Din nefericire, naşterea veşniciei la sat nu-l apără de dispariţia din realitatea spaţiului cultural. Comorile lui autentice, rămase acolo unde rudimentalismul tehnologizat al civilizaţiei nu a ajuns încă, nu mai emoţionează, sunt doar marfă turistică apreciată de străini. Ochii românilor nu le mai văd, în ciuda faptului că Blaga a văzut pentru noi toţi. Dar şi el este părăsit pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor.
Fig. 2 – Ernest Bernea – Bătrână şi copil
Sentimentul veşniciei a fost unul real. Blaga nu l-a inventat. În perioada interbelică, un cioban în cojoc miţos, sprijinit în bâtă, privea cu mirare mare sărbătoarea unui sat întreg de saşi de la poalele Făgăraşilor. Muzică, dansuri, mâncare, băutură din belşug. „Dar ce sărbătoare e asta domniţă?” întreabă el o nemţoaică blondă, cu ochi albaştrii, aprinsă de dans. „Serbăm, îi răspunde tânăra, şapte sute de ani de la întemeierea satului, de la venirea pe aceste meleaguri. Voi nu aveţi aşa sărbători?” întreabă ea la rândul ei. „Apoi domniţă, noi nu avem nevoie, noi suntem de aici.”
Perenitatea românilor în spaţiul lor de locuire este încă vie în memoria comunităţii. Memoria aceasta nu reţine un început al locuirii într-un spaţiu nou, spre deosebire de comunităţile venite din alte colţuri de lume. Icoana acestui sentiment are „chipul cântecelor, tradiţiilor, obiceiurilor şi al arhitecturii din noi”. Icoana aceasta îşi pierde însă, în zilele noastre, culorile, e din ce în ce mai palidă. La naşterea României, elita educată în occident a facilitat întrebările esenţiale despre identitate. Romantismul în general şi cel german în special a generat nevoia valorificării culturii populare româneşti cu spectaculoasa ei diversitate înlăuntrul aceleaşi lumi simple şi profunde în acelaşi timp. Din acest spectacol nuanţat al fiinţei româneşti oglindită în cultura ei contemporană, a lipsit şi încă mai lipseşte arhitectura. Aparenta fragilitate a arhitecturii tradiţionale, lipsa arhitecţilor autohtoni, România îşi începe modernitatea edilitară apelând la arhitecţii străini, educarea primelor generaţii de arhitecţi în occident, au avut ca efect pierderea startului în simţirea, înţelegerea şi valorificarea patrimoniului atât de viu, de dens, la acea vreme când sate întregi îşi respirau încă, pline de nobleţe, veşnicia.
Prea târziu a apărut şcoala românească de arhitectură, prea târziu s-a descoperit valoarea arhitecturii ţărăneşti, Muzeul satului din Bucureşti a fost înfiinţat de regele Carol al II-lea cu puţin înainte de Al doilea Război Mondial, prea târziu rădăcinile venite din veşnicie au început să rodească în imaginarul, în lumea ideilor definitorii pentru spaţiile create de arhitecţi. În aceste condiţii, haosul bolnav al arhitecturii locuinţelor de astăzi are cauze evidente. Locuirea tradiţională românească a fost ruptă de rădăcinile ei, nicicând puse în adevărata lor valoare. Reîntoarcerea la izvoare nu poate fi inutilă. Am regăsi în ele chipul configurat în trăsăturile lui esenţiale de veşnicia născută la sat.
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
