Anonimul zilelor noastre

Cuvântul „arhitect” a ajuns ȋn limba română, după cum ne ȋnvaţă dicţionarul ei explicativ, la ȋnceputul modernităţii noastre când marile proiecte erau concepute de arhitecţi francezi, iar prima generaţie de arhitecţi români se pregătea la Paris, din francezul „architecte”. Francezii ȋl au din latinescul „arhitectus”, iar latinii, bineȋnţeles, l-au preluat din copleşitoarea, chiar şi pentru spiritul lor de cuceritori, cultură greacă. Abia ȋn limba originară cuvântul are conţinut. Este compus din „arkhi”, şef şi „tecton”, creator. Arhitectul este stăpânul absolut al artei organizării spaţiului funcţional.

Locul arhitectului ȋn societate, la origine, poate fi considerat glorios. Acum cca 4500 de ani, Imhotep, primul arhitect cunoscut din istorie, creatorul piramidelor, arhitect, inginer, medic, poet, astrolog, a fost o personalitate atât de mare ȋncât ȋn timpul vieţii a fost ridicat la rangul de mare vizir al regatului egiptean, iar după moarte a fost trecut ȋn rândul zeilor.

Acum 2500 de ani mari arhitecţi greci au conceput Acropola Atenei rămasă până azi celebră ȋmpreună cu arhitecţii Ictinos, autorul Parthenonul, Callicrates al templului Nike şi Mnesicles al Propileelor. Acropola, ȋn ansamblul ei, este neȋntrecută astăzi ȋn rafinament, armonie şi plasticitate, cu arhitectura ei vie capabilă să emoţioneze până la lacrimi.

Doar evul mediu a fost mai discret cu renumele arhitecţilor, deşi s-au realizat mulţime de capadopore ȋn această perioadă. Cine mai ştie de Pierre de Montreuil, proiectantul şi antreprenorul bisericii Sainte Chapelle, o bijuterie a genului construită ȋn numai şase ani ȋn secolul XIII, sau cine a auzit de Ulrich Ensinger, autorul celei mai ȋnalte catedrale din lume, aproape 162 de metri, ȋncepută ȋn a doua jumătate a secolului XIV? Poate că acest lucru s-a ȋntâmplat dintr-o bună smerenie chiar dacă breslele de constructori conduse de mari maeştrii erau binecunoscute ȋn epocă şi erau chemate de ctitori adevăraţi să oprească timpul ȋn loc cu opere de arhitectură uimitoare tehnic şi dimensional chiar şi pentru posibilităţile tehnologice contemporane.

Ȋncepând din modernitatea renaşterii, marii arhitecţi iniţial compleţi ȋn privinţa abilităţilor artistice şi tehnice, până ȋn zilele noastre, s-au impus ȋn spaţiul public devenind adevăraţi zei ai creaţiei. Brunelleschi, a cărui dom din Florenţa uimeşte prin frumuseţe, ingeniozitate, ȋndrăzneală devenit simbol al Renaşterii, Palladio, arhitectul care a reuşit să impună un stil la nivel planetar, ȋn sfârşit o pleiadă ȋntreagă de arhitecţi a căror celebritate s-a perpetuat până ȋn zilele noastre. Amintesc doar pe Le Corbusier, Wright, Gropius, exponenţi ai arhitecturii moderne sau nume mari cum ar fi Frank Gehry, Ieoh Ming Pei, Santiago Calatrava, Norman Foster, Zaha Hadid, Rem Koolhaas. Toţi aceştia sunt personalităţi ale Occidentului, cu puternică imagine publică ȋn ţările lor de origine şi nu numai. Sunt arhitecţi ale căror creaţii sunt determinante pentru relevanţa spaţiului cultural.

Am făcut acest discurs pentru a face o comparaţie cu ceea ce se ȋntâmplă azi ȋn România. Lipsit de tradiţie ȋndelungată, rolul arhitectului ȋn societatea noastră este palid. Din experienţa mea majoritatea zdrobitoare a românilor nici nu pot ȋnţelege cuvântul ca atare. Deseori ca să le „ridice” statutul social arhitecţii sunt numiţi ingineri. Sigur, cele două specializări sunt fundamentale pentru calitatea şi durabilitatea arhitecturii realizate. La ȋnceput arhitectul cuprindea ȋn ştiinţa lui toate specializările necesare realizării unei clădiri, abia modernitatea, evoluţia tehnologiei au impus separarea nu numai pe domeniile relativ distincte, respectiv arhitectură, urbanism, ingineri cu multe şi diverse competenţe, dar şi aprofundarea unui domeniu anume, bunăoară sunt arhitecţi specializaţi pe hoteluri, birouri, arhitectură industrală, locuinţe unifamiliale, locuinţe colective, spitale, şcoli, detalii tehnologice şi de execuţie etc., etc., etc.

Dintr-o dată arhitectura a devenit atât de complicată, de complexă, mai ales când vorbim de programe de ahitectură majore, ȋncât numai un puternic spirit de echipă orientat pe calitatea proiectului poate face să răsară, din când ȋn când, extraordinar de rar ȋn România, opere de arhitectură. Şi asta se ȋntâmplă numai dacă beneficiarul ȋşi asumă rolul de ctitor.

Ȋn ciuda faptului că arhitectul se află la intersecţia conflictuală a tuturor specializărilor care fac posibilă naşterea unui edificiu, el este astăzi ȋntr-o umbră de meschinitate cu pagube ireversibile pentru calitatea spaţiului public. Iată cum ȋn treizeci şi trei de ani de libertate şi democraţie nu există o ierarhie publică ȋn lumea arhitecţilor, nu apar ȋn scenă arhitecţi cu rol de model şi, ȋn consecinţă, calitatea, autenticitatea arhitecturii noastre este regretabil de slabă.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului