Blana de urs a Tovarăşului

Este vorba de Nicu Ceauşescu, când a fost în 1977 la Baku, capitala Azerbaidjanului, la un festival al tineretului. Vlad Pohilă a ajuns traducător acolo. Erau în total vreo zece traducători. Şefii delegaţiilor aveau traducătorii lor. Din partea sovietică era traducător unul Piotr, adică Petrică, un moldovean împământenit la Moscova prin căsătoria cu fiica ministrului industriei metalelor neferoase. Petrică ăsta parcă avea un băţ trecut prin fund, se ţinea tare „sobru” faţă de ziariştii basarabeni, cu care vorbea numai pe ruseşte, dar, ca din întâmplare, i-a „scăpat” că locuieşte la Moscova pe strada centrală Gorki (cunoscută de noi din romanele clasice ruseşti ca Tverskaia) şi că socru-său era cine era. S-a întâmplat că Petrică-moscovitul a contractat o răceală. La Baku toamna bat nişte vânturi urâte de tot, cu nisip, încât ai impresia că pot trece şi prin metal – aşa a răcit Petrică. În aceste condiţii s-a căutat un translator dintre basarabeni, cu toate că desconsiderarea ruşilor faţă de basarabeni era mare. Aşa se face că s-au oprit asupra lui Vlad Pohilă, care, în afară de activitatea de traducător, fusese şi ghid la Moscova şi Leningrad.

La acel „Festival al prieteniei tineretului sovietic şi a celui român numai delegaţii români erau vreo sută. În fruntea delegaţiei era Ion Traian Ştefănescu, primul secretar al UTC. Dar, de fapt, toată lumea ştia prea bine că bosul adevărat era Nicu Ceauşescu, preşedintele Uniunii Studenţilor din România. Ruşii erau şi ei vreo sută, în frunte cu Boris Pastuhov, care pe atunci era prim secretar al Comsomolului, în câţiva ani avea să ajungă adjunct al ministrului de externe Primakov, ăla cu glas de buhai, îl ţineţi minte? Pe urmă erau vreo cincizeci de azeri conduşi de Heydar Aliyev, care mai înainte fusese ceva şef pe la KGB şi avea să moară în 2003 ca preşedinte pe viaţă al Azerbaidjanului.

Multe sunt amănuntele relevante pe care le scoate Vlad la iveală. Sper să le „valorific” cum trebuie.

La deschiderea festivalului, Nicu Ceauşescu stătea în prezidiu, pe scena Palatului Lenin (cam cum era Palatul Octombrie la Chişinău). Lui Vlad Pohilă i-a făcut impresia unui june obosit şi plictisit, impasibil chiar la frazele elogioase despre taică-său, „Geniul Carpaţilor”, despre PCR etc. Atunci când se vorbea despre Brejnev, despre noua Constituţie a URSS (se făcea mare caz cu asta atunci), despre prietenia sovieto-română, Nicu căpăta o mină şi mai blazată. Se vedea de la o poştă că-i era lehamite de toate: de festival, de prietenia sus-numită şi de celelalte osanale.

A doua sau a treia zi a avut loc întâlnirea dintre lideri. După schimbul de replici oficiale plicticoase, s-a trecut la „alte chestiuni”. Nicu Ceauşescu l-a întrebat pe Aliyev, dacă a vizitat România. Da, o vizitase. Asta i-a dat prilej lui Ştefănescu să întrebe ce i-a plăcut mai mult în România. Te-ai fi aşteptat să pomenească de Poiana Braşov, de Palatul Peleş, de Mamaia, de Calea Victoriei. Nimic din toate acestea. După o pauză destul de lungă, liderul comunist din Azerbaidjan i-a dat gata pe toţi cu răspunsul său: Cel mai mult îi plăcuse o blană de urs împuşcat de chiar tovarăşul Ceauşescu. Trofeul a înregistrat 687,79 puncte, cele mai multe din lume pentru un trofeu de acest tip (astăzi blana lui Lache, ursul cu pricina, urs paşnic mângâiat de turişti în Poiana Braşov, luat şi dus în munţi, înaintea puştii Tovarăşului, este expusă la Muzeul Cinegetic din Posada). Pohilă a rămas cu gura căscată, dar Aliyev l-a înghiotit: „Perevodi!” („Tradu!”)

Doar încă ceva despre Nicu. S-a dat în petic şi acolo. Ca de obicei. La un banchet organizat la hotelul „Azerbaidjan” erau Boris Pastuhov, Heydar Aliyev, care, cum spuneam, avea să fie preşedintele pe viaţă al Azerbaidjanului (şi ăsta era un fel de Ceauşescu de croială orientală, mai al dracului) şi alţi boşi sovietici. Au băut numai coniac armenesc şi votcă Smirnoff (votcă „burgheză”, nu Stolicinaia şi Russkaia, care erau sovietice) şi au mâncat icre de Manciuria cu lingura. Nicu s-a făcut praştie şi s-a legat de o elevă de liceu, fruntaşă, membră în C.C.-ul pe linie de tineret (aşa era pe atunci). La un moment dat Aliyev îi spune (în ruseşte, bineînţeles) la ureche lui Pohilă: „Mergi şi linişteşte-l pe tovarăşul Nicu, că ne strică seara”. Vlad Pohilă, cu un zâmbet care încerca să-i capteze bunăvoinţa, se apropie de Nicu: „Tovarăşe Nicu Ceauşescu, nu vă supăraţi, tovarăşii sovietici sunt contrariaţi de comportamentul dumneavoastră”. Nicu s-a uita cu scârbă la Pohilă şi i-a replicat: „Nu le place. Îi bag în …” „Tovarăşe Nicu, trebuie să le dau un răspuns afirmativ din partea dumneavoastră, că s-a consumat incidentul. Altfel, o să am şi eu necazuri, tocmai dumneavoastră mi le faceţi?” „Bine, bine – a spus Nicu – spune-le că totul e OK.” Dar pe urmă s-a întors spre fată şi i-a spus: „Pleacă în cameră şi fii fată cuminte”. La o asemenea replică, Pohilă şi-ar fi făcut cruce, dacă era mai întuneric. N-a mai tradus nimic. Greu de estimat ce s-ar fi petrecut mai departe. Noroc că Nicu, beat mort fiind, a fost luat de nişte gealaţi şi dus în camera lui.

P.S. Când a venit prima dată Vlad Pohilă din Basarabia în România, ţara pe care o visase din copilărie, era pur şi simplu îndrăgostit de ţară. Am trecut acum pe lângă terasa din Iaşi, unde m-am întâlnit atunci cu el, şi mi-am adus aminte. Tocmai pleca acasă şi a voit să ne vedem (ne mai văzusem la Chişinău). Fusese pe la Braşov, prin Maramureş împreună cu două publiciste din Rep. Moldova. Îmi vorbea înduioşat, cu ochii aproape înlăcrimaţi, de tot ce văzuse: de Poiana Braşov, de cum vorbeau nişte ţărani la Borşa. Toate îi plăcuseră la superlativ. Îi plăcuseră până şi cerşetorii din tren, care aveau în ochii lui o calitate – erau români.

Sincer, m-am gândit atunci cu puţină ciudă: Dacă ar sta mai mult în România, şi-ar schimba părerea despre ţ

ră – mi-am zis. Pe de altă parte, eram invidios pe el şi îmi ziceam, înflăcărat şi eu de sentimentele lui: Uite, aşa trebuie să ne iubim ţara!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist